Faceţi căutări pe acest blog

Se încarcă...

Translate

25.8.14

AJUTOR! Copilul meu fură și minte...

Buna seara!
Am nevoie de ajutor! Trec momentan printr o situatie cu O, fiul meu de 7 ani, care ma depaseste complet!
De ce?
Pentru ca ma rugase de cateva ori sa i le cumpar si eu l am refuzat.
Ne am intors a doua zi la magazin iar el a inapoiat bratarile.
I am explicat ca nu ii pot cumpara tot ce vede in magazin. Ma gandesc acum ca sunt o persoana care merge des prin magazine, cel putin in cele alimentare. Cum sunt mama singura, il iau si pe el de fiecare data cu mine, si cred ca de foarte putine ori i am spus Nu.

Raspunsul Cristinei: 
Multumesc frumos pentru ajutorul tau, inseamna foarte mult pentru mine, ai punctat lucruri reale, ce se intampla in familia noastra. Aveam nevoie ca cineva sa mi spuna ceea simt de 6 ani! Sper sa reusim cumva sa ne auzim pe skipe, daca doresti si daca ai timpul necesar! Am nevoie de ajutor! 
Acum o saptamana am gasit in camera lui doua bratari. Mi a spus ca i le a cumparat prietenul meu, mi s a parut evaziv, l am mai intrebat o data si mi a spus ca le a luat din magazin in timp ce eu eram la cumparaturi. S a sus in cabina de proba si le a bagat in buzunar.

Aseara aveam o punga maaaaare de Haribo, cred ca erau 400 grame inauntru, a mancat cateva apoi le am pus in geanta.
De dimineata am gasit punga in cortul lui, goala. Le mancase aseara.
I am spus ca ma deranjeaza ca imi ia lucruri din geanta fara sa ma intrebe.
Raspunsul lui a fost acelasi, Daca as mai fi cerut, nu mi ai fi dat....
Ok.
Astazi am fost la cumparaturi pt week end. A vazut niste banuti din ciocolata. I am spus ca nu pot sa i cumpar pt ca momentan nu stau bine cu banii, fapt real.
Apoi am luat tramvaiul spre o prietena buna. In tramvai am vazut intamplator ca din geaca ii atarna un banut de ciocolata. Luase doi banuti din magazin......
Am ajuns la prietena mea, ea mi a facut cadou cateva carti pe care le am pus intr o plasa. Am discutat putin cu ea, apoi inainte sa plecam am vrut sa mut cartile intr o plasa mai incapatoare.
In plasa, pe langa carti, erau doi dinozauri de ai fetitei prietenei mele.
Ii luase.....
Nu a intrebat daca poate sa ii aiba pentru ca a crezut ca nu i se vor da, a venit raspunsul lui.
Deci am nevoie de ajutor! Chiar nu stiu cum sa procedez, ce sa fac. Se pare ca explicatiile, jocurile de rol cu papusile nu aduc rezultate.
Mai adaug doua intamplari care m au luar iar prin surprindere.
Intr o zi a uitat o jucarie in statia de tramvai. Ne am intors dupa 3 ore si a gasit o in acelasi loc, S a bucurat foarte mult ca nu a luat o cineva in timpul asta.
La cateva zile am mers in parc si a gasit pe un leagan o masinuta. A zis ca vrea sa o ia acasa. I am spus ca nu ii apartine,copilul ce a uitat i se poate intoarce si va fi bucuros sa o regaseasca, asa cum el si a regasit jucaria deunazi.
A zis ok!
Ne am intors acasa si am gasit masinuta din parc in camera lui.
Ce sa fac? Ce sa facem?
Cum sa ii explic sa inteleaga?
Va multumesc frumos,
Cristina

___________


Draga Cristina, 
tema furatului si a minciunii e o tema delicata pentru ca e atat de conotata moral! 
Inainte de a incepe vreau sa iti spun ca sunt cu totul de acord cu faptul ca v-ati intors la magazin si ati inapoiat bratarile si la fel cu celelalte lucuri pe care baietelul tau le-a furat. Cred ca aici e nevoie de consecventa ta de a face clar faptul ca ce nu e al vostru nu e al vostru. In cazul in care insa gasesti ca nu e atat de grav sa ia o masinuta gasita in parc, atunci lasa-l sa o faca. Important e sa actionezi in concordanta cu ceea ce crezi TU, cu valorile tale si nu neparat cu morala juridica! 

Copiii si tinerii fura si mint doar atunci cand se simt ca nu sunt in regula ca persoana si atunci cand nu se simt bine in familia lor. Acest fapt cade in balanta din punctul meu de vedere mult mai greu decat gestul imoral de a fura sau minti a fiului tau. Tu insuti spui "cred ca de putine ori am spus NU" - ceea ce ma duce cu gandul la faptul ca a spune NU in familia voastra (pentru mine sunteti familie chiar daca esti single mom!) a refuza sau a se abtine de la ceva e conotat ca fiind o problema si nu un fapt in sine. Nu vreau sa intru prea mult in analiza fara a va cunoaste personal, vreau doar sa te gandesti la acest aspect. 

Faptul ca baietelul tau nu se simte bine si comportamentul lui aferent este o consecinta asupra careia va trebui sa puteti (tu si tatal sau) / sa poti prelua responsabilitatea personala. E consecinta deciziilor pe care le-ati facut, a backgroundului vostru personal a tot ceea ce ati ales sa faceti sau sa nu faceti in relatiile voastre de famile. Fiul vostru / al tau este absolut nevinovat - desigur in sens juridic si moral are vina de a fi furat si mintit - dar nu are nicio vina pentru faptul ca evident nu ii merge bine. Tot ceea ce ai facut pana acum e tot ce poti mai bun iar in anumite puncte se pare ca cel putin pentru unul din membri familiei nu a fost destul de bun.
E important sa poti recunoaste acest lucru fara a cadea in sentimente de vina, de autoinvinovatire sau de invinovatire a altora! Tocmai de aceea insist sa nu cauti vina trecutului ci mai degraba sa te preocupe autoresponsabilitatea asupra viitorului.
Acum e necesar mai mult decat oricand sa poti prelua aceasta responsabilitate pentru o noua relatie, mai buna cu fiul tau. Dupa mine cele mai bune sanse de a imbunatati lucurile este de a consulta un terapeut familial care sa va poata ajuta sa faceti corecturile necesare in cadul familiei - in loc de fi concentrata pe comportamentul nelalocul lui al fiului tau. 
De simptome de acest gen (furt, minciuna, auto-vatamare etc.) ne putem ocupa cel mai bine atunci cand le putem lua ca pe o invitatie a copiilor: "Exista cineva cara sa ma viziteze in realitatea mea, sa constate ca nu imi merge bine si sa ma ajute?" Fiul tau a trimis pana acum destule invitatii de acest gen , acum e timpul de a le primi si a-i multumi pentur ele. 

Incepe in primul rand cu tine insuti si verifica cum este dinamica zilnica a familiei tale. Cat de des iti poti lua de pilda o jumatate de ora timp in ceare esti cu adevarat prezenta pentru fiul tau? Cat de clare si de congruente sunt mesajele tale atunci cand nu vrei sau nu iti poti permite sa ii cumperi ceva? Cand ii spui fiului tau ca nu vrei sa fure si sa minta, afirmarile tale devin rapid invinuiri sau judecata? Intreaba-te la fel in mod regulat cum iti merge tie si cum e relatia cu prietenul tau? Preiei cu placere responsabilitatile casei sau crezi ca e o chestiune pe care trebuie sa o faci vrei nu vrei singura. Samd. Toate aceste puncte e bine sa le puteti trece in revista cel mai bine cu un profesionist care sa te ajute sa vezi lucrurile diferentiat. Sugestia sa incepi de la persona ta nu e totuna cu faptul ca ai fi de vina. Ci e destinata faptului ca numai tu poti schimba ceva in calitatea atmosferei si relatiei cu fiul tau. Orice altceva ascunde pericolul moralizator de a trata un "simptom" in loc de a aborda cauza!
In momentul in care vei putea lua invitatiile fiului tau ca atare si sa poti privi in ochi situatia vostra familiala, simpotmele vor disparea. 

Daca nu e nimeni capabil sa vada simptomele baietelului tau ca fiind o invitatie, singura sansa pe care o are este in timp sa dezvolte si mai multe simptome! Un copil de varsta lui nu e consitent de aceasta spirala nefasta de aceea nici pedepsele si nici recompensele nu-si au rostul decat poate pe termne scurt. Atunci cand ne focalizam (atat ca parinti cat si ca profesionisti) pe un anume comportament are urmatorul mesaj dedesupt: " Nu ne preocupa faptul ca nu iti merge bine si nici nu vrem sa aflam mai multe despre asta. Daca poti fii "puternic" si inceta cu comportamentul asta atunci primesti o recompensa".
Imagineaza-ti Cristina sa fi spus asta cineva catre tine in momentele in care ai devenit o single mom!

__________________

Raspunsul Cristinei: 


Multumesc frumos pentru ajutorul tau, inseamna foarte mult pentru mine, ai punctat lucruri reale, ce se intampla in familia noastra. Aveam nevoie ca cineva sa mi spuna ceea simt de 6 ani! Sper sa reusim cumva sa ne auzim pe skipe, daca doresti si daca ai timpul necesar! Am nevoie de ajutor!
 



© Raluca Jacono 2014

22.8.14

Nu il bat, e doar o palmuta peste scutec...



Haideti sa nu mai permitem perpetuarea violentei fizice si psihice asupra copiilor ca mod de educare. Abordati parintii violenti prin a-i informa si a le oferi sustinerea de care au nevoie!

Comportamentul "gresit" al copiiilor are mereu un sens, chiar daca noi adultii nu il putem descifra indata. Copiii loviti nu invata sa respecte persoana adultului ci invata sa se teama de violenta acestora. Saracia materiala si grijile nu sunt niciodata un motiv de a ne comporta inuman. "O palmutza peste scutec nu doare" nu e un argument care sa stearga durerea psihica de a fi injosit de un asemenea gest. Lezarea integritatii psihice a copiiilor trece si prin scutec.

Pentru felul in care reactionam la comportamentul copiilor, oricat de indezirabil ar fi acesta suntem doar noi adultii responsabili. Niciodata copilul. Pentru pastrarea integritatii fizice si psihice a copilului suntem doar noi adultii responsabili. Niciodata copilul. "Ma doare pe mine mai mult decat pe tine" e o scuza inandmisibila intr-o era in care ne sunt arhicunoscute (uneori si pe piele proprie!) daunele reciproce in relatia parinte-copil cauzate de catre o asemenea abordare.

Copiii si tinerii n-au destula experienta de viata si depind pentru dezvoltarea lor sanatoasa de capacitatea adulta de a prelua responsabilitatea pentru gesturile lor si de a proteja integritatea copiilor mai presus de orice.

"În România anului 2014, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie;63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului; 18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn" (sursa  "Salvati copiii")

Majoritatea parintilor care actioneaza astfel o fac nu pentru ca ar fi oameni rai ci pentru ca au invatat la randul lor sa se comporte ca atare in rolul lor de parinti. In lipsa unor noi modele acesti parinti incurca lidershipul parental cu violenta si gesturile de dragoste cu irationalitatea.
E posibil sa fii un parinte execrabil si totusi sa fii un om bun!

Acesti parinti au nevoie de toata sustinerea noastra si a voastra, a parintilor capabili sa gestioneze fara violenta viata de familie! Numai empatia, informarea si sustinerea ajuta ca violenta sa nu se mai perpetueze. Fii model de parinte non-violent, povesteste despre modul tau de a fi parinte fara a apela la pedepse.

Nu ramane indiferent, actioneaza in sensul echidemnitatii - nu critica pe nimeni dar spune un NU clar violentei atunci cand te intalnesti cu ea. Da mai departe scrisoarea noastra daca sustii aceasta cauza.

Cu drag,
Raluca Jacono si echipa Familylab Ro

19.8.14

Inceperea scolii si rolul parintilor

E aproape septembrie. La cabinetul meu vin in perioada aceasta parinti care ma intreaba cum sa-si pregateasca cel mai bine copiii de scoala. Ambivalenta multor parinti intre a le oferi copiiilor o educatie scolara buna si in acelasi timp de a prezerva integritatea acestora pare uneori a fi un act de balans la mare inaltime. 
Iata intrebarile cele mai frecvente pe care le intampin privitor la scoala.

Cum arata un inceput scolar reusit?

95 % din copii se bucura sa poate incepe scoala. In anii premergatori scolii, sper ca majoritatea copiilor descopera ca invatatul are un sens. Ceea ce cred insa e ca obligativiatatea scolii e demodata. Ceea ce trebuie sa le oferim copiiilor este DREPTUL la educatie dar nu obligativitatea acesteia. Copiii vor sa invete si asa, nu au nevoie de scoala dar au nevoie de un mediu propice invatarii si mai ales invatarii individuale. Scoala arata (inca!) ca o institutie colectivista, ceea ce trebuie sa se schimbe pentru a deveni umana.
Ceea ce ma ingrijoreaza e felul in care incepe relatia dintre scoala si copil: "scoala e obligatorie" i se spune unui copil caruia si asa ii sclipesc ochii cand vede tabla si creta! Asta nu poate incepe bine..."bine ai venit" suna mai bine.
Mesajul parintilor pentru un copil care merge la scoala e "stim ca te vei descurca si ca iti vei da toata silint si ca iti vom fi alaturi daca lucrurile merg prost". 


Si cum e cu temele de casa? Cat sa ajute parintii? 

Pentru temele de casa copiii sunt responsabili inca de la inceput. Atunci cand parintii controleaza temele de casa copiii nu pot prelua responsabilitatea. Ceea ce nu inseamna defel ca parintii sa nu se intereseze de ceea ce fac copiii la scoala sau pentru temele lor de casa. 
Daca parintii afla de la pedagogi ca elevul nu-si face temele atunci e nevoie de un dialog cu copilul: "Am auzit ca nu-ti faci toate temele de casa. Ai nevoie de ajutor?" Unii copii raspund cu "Da, ma ajuta daca stai langa mine" iar altii raspund cu "Nu, te rog nu! Ma descurc singur". Ambele raspunsuri trebuie respectate si e nevoie sa observati in continuare pentru cateva saptamani, cum se descurca copilul. Daca e necesar, va trebui sa stati din nou de vorba atat cu dascalul cat si cu copilul - ceea ce e important e sa sustineti copilul in autoresponsabilitatea sa sa nu incercati sa il motivati. A motiva pe cineva e rareori motivational!

Aici e nevoie de decizia parentala: vreau un copil autoresponsabil sau vreau un elev silitor? Imi aduc aminte de fiica mea care a venit intr-o buna zi de la scoala, si-a pus ghiozdanul in cui si mi-a spus: "Gata, m-am saturat sa fac zlnic teme de casa. Cand vin de la scoala vreau sa fac si lucruri care imi plac numai mie, de exemplu sa merg in parc". N-a fost usor dar nu am spus nimic. A doua zi i-a spus invatatorului ei ca a fost in parc si ca a numarat ciorile dar nu si-a facut temele. E atat de important in orice relatie sa pot sti cine sunt si ce vreau si ce nu vreau - altfel devin victima. 


Ce sa facem sa motivam copilul sa ia note bune?

Cred ca atunci cand scopul parintilor este copilul lor sa ia note bune atunci trebuie sa ia in calcul existenta multor conflicte pe aceasta tema. Acest lucru nu e daunator atata timp cat parintii pot prelua responsabilitatea pentru aceste conflicte. 

Pentru relatia cu pedagogii? 

Pentru relatia copil-pedagog parintii sunt responsabili sa caute dialogul, nu numai atunci cand lucrurile merg prost. Cel mai des parintii vin la scoala cand e prea tarziu iar conflictul dintre pedagogi si parinti e perceput intotdeauna de copii ca fiind oribil! 

Ce sa facem atunci cand copiii scad la invatatura? 

Majoritatea copiiilor trec cel putin o data printr-o criza scolara. Ce e important este sa avem rabdare si sa fim interesati de cine e copilul meu cu tot cu criza momentana. Intalnesc multi parinti care dedica interesul lor mai degraba notelor. Cu notele e la fel ca si cu banii: nu ne fac fericiti si nu sunt garantia unei vieti profesionale implinite! Mintile cele mai luminate au fost elevi slabi la scoala. 

Cu drag, 

© Raluca Jacono 
Familylab Int.  

18.8.14

Cele mai frecvente mituri in relatia cu copiii si intampinarea lor constructiva:

A curs multa cerneala si va mai curge privitor la ceea ce e important in educatia copiilor nostri. Rata natalitatii in Europa este atat de redusa si bunastarea materiala mai ridicata decat oricand, incat preocuparea adulta din jurul cresterii copiilor a creat o adevarata industrie.
Pana la un anumit punct reteaua Familylab e parte integranta din acest trend, cu toata stradania de a aduce parintii aproape de copiii lor fara intermediari: fara metode, fara produse indispensabile atasamentului samd si cautand resursele acolo unde le avem cu totii: inauntrul nostru!

Mi-am propus sa trec aici in revista 6 din miturile priviind convietuirea cu copiii, mituri pe care le intalnesc pretutindeni in lume in stand de vorba cu parintii.

Mitul nr. 1 este ca: parintii ar trebui sa aplice consecinte si sa fie consecventi! 
In ziua de astazi "consecinta" parentala a devenit un sinomim mai simpatic al "pedepsei". Nimeni nu-si mai pedepseste copiii in vazul lumii dar adesea parintii ma intreaba "Si? Ce consecinte trebuie sa aiba comportamentul lui?" (ceea ce vor sa afle este daca sa pedepseasca sau nu si daca da, atunci cum asa incat sa nu cauzeze daune. Asupra acestei teme si constiinte parentale voi reveni mai aprofundat, cred ca merita o atentie deosebita).

Ceea ce e imperativ este ca parintii sa poata fii credibili. Pentru a fi credibili, nu e necesar sa fim consecventi. Decisiv in a fi credibil este sa fii consistent. Adica sa poti armoniza valorile in care crezi, cu emotiile tale si cu limbajul in care exprimi valorile + emotiile. Ecuatia e simpla, procesul de a o pune in aplicare e lung. Consecventa si disciplina sunt necesare in sport, in dieta, la locul de munca, la scoala dar nu si in relatiile interumane. Cand consecventa intervine in relatie atunci exista si lupta de putere. Cand exista lupta de putere, ambele parti implicate pierd in felul lor si in primul rand relatia are de suferit.

Mitul nr.2 este ca recompensa e mai buna decat pedeapsa!
Atata pedepsele cat si recompensele submineaza autoritatea personala a adultului introducand o noua instanta: recompensa/pedeapsa. Copiii vor de la natura sa urmeze persoana unui adult dar nu reguli, recompense, pedepse abstracte etc. Recompensele ca instanta aduc urmatorul mesaj: ceea ce faci nu faci de dragul parintilor / autoritatii personale a adultului ci de dragul recompensei / pedepsei / regulii. Copiii care cresc cu aceasta matritza de gandire sunt copii functionali dar nu copii cu gandire independenta si cu sentiment de sine ridicat.

Mitul nr.3 este ca a fi politicos ar fi foarte important!
Multumesc, va rog, saru´mana. A fi politicos si "bine crescut" e minunat si ajuta in relationarea cu persoanele straine: in autobus, la magazin, in taxi, in hotel. Intre parinti si copii politetea (e ceea ce se confunda adesea cu respectul!) nu functioneaza. Depersonalizeaza relatia si creeaza distanta acolo unde e nevoie de apropiere. In relatia dintre parinti si copii e vorba mai degraba de a gasi si dezvolta un limbaj personal, "din inima" mai degraba decat a fi politicos. Confruntarea inseamna apropiere, atata timp cat limbajul parental este unul personal.

Mitul nr. 4 este ca parintii ar trebuui sa fie modele bune pentru copiii lor!
Parintii sunt modele. Punct. Copiii pot trai excelent (ba chiar profita in dezvoltarea lor personala) cu greselile si manco-urile parintilor lor - atata timp cat parintii sunt capabili sa preia resposabilitatea pentru acestea. Abia atunci cand parintii incep sa joace roluri de mama sau tata "bun" si nu mai sunt autentici in fata copiiilor lor, copiii devin dezorientati si autoritatea personala a parintilor nu mai e credibila.

Mitul nr. 5 este ca in educatia copiilor ar fi nevoie sa impunem limite!
Copiii au nevoie de relatii de dragoste cu oameni in carne si oase care la randul lor au limite si limitari. Adulti care pot spune: nu vreau asta. Sau care pot spune: vreau acum o jumatate de ora sa fiu singur. Ca limitele ar fi necesare pentru dezvoltarea sanatoasa a copiiilor e pur si simplu un mit.

Mitul nr. 6 este ca mama si tata ar trebui ca cada de acord in fata copiiilor!
Nu exista pe lume niciun cuplu care sa fie mereu de acord. Poate la modul teoretic sau atunci cand discuta seara la un pahar de vin despre teme in cresterea copiiilor lor. Dar in viata de zi cu zi lucrurile stau cu totul altfel. Si totusi, multi parinti se chinuie reciproc sa cada de acord pentru a nu-i irita pe copii. Gresala este ca prin aceasta idee isi subestimeaza grozav copiii: copiii invata extrem de rapid ca persoane diferite au valori si limite diferite. Si, pentru a-si dezvolta propria empatie, e necesar sa invete aceasta diferentiere. Singurul lucru cu care parintii trebuie sa cada de acord este ca nu pot fi intotdeauna de acord.

Cu drag,
Raluca Jacono - Familylab

©raluca j. 2014

8.8.14

Ma bucur ca ma deranjezi! Asa m-ajuti sa ma dezvolt ca persoana!


O bunică şi un copil de vreo 5-6 ani aşteptau la semafor. Copilul a întrebat:
- De ce nu mergem cu autobuzu ăsta?” 
- Lasă că vin altele, nu ne grăbim, i-a răspuns bunica.
- Ba ne grăbim şi nu mai vin altele, continua el.
- Ba da, sunt o sută din astea, adauga bunica.
- Ba nu, ăsta-i singurul!
Bunica apoi se uită peste drum si spune: “Ia uite ce cuminte-i copilul ăla! Numai tu eşti rău. Rău-rău! De ce eşti aşa de rău? De ce nu mă asculţi?” Atunci copilul a împins-o, iar bunica i-a confirmat: “Vezi că eşti rău, numai copiii răi împing.” Băiatul n-a mai zis nimic.

O luptă de putere întotdeauna are un învingător şi un învins – dar la final ambele părţi sunt în pierdere. Copiii, de obicei, pierd cel mai mult, pentru că sentimentul lor de sine e zdruncinat din temelii când o persoană de nădejde îi definişte ca fiind răi şi nedoriti. Bunica e ea însăşi foarte probabil unul dintre acei copii -- e tare posibil ca nu reuşeste să se simtă bine cu ea însasi decât dacă îndeplineste idealul altcuiva, în care nici nu crede de fapt. Cum altfel să îmi explic de ce bunica asta îi spune că e rău şi nedorit nepotului pe care de fapt îl iubeşte şi îl doreşte aproape şi îl doreşte fericit. Mi-am zis: bunica asta a fost temeinic “educată” de predecesorii ei cum se arată dragostea şi angajamentul pentru copii şi nepoţi în acest fel şi dacă ar face altfel, ar trăi cu teama că îşi răsfaţă nepotul, impingandu-l inevitabil spre marginalizare, poate inchisoare! De câte ori i s-o fi spus chiar ei că e rea, foarte rea şi unica rea, dacă nu era obedientă ci actiona asa cum ii dicta sufletul ei pe vremea cand inca si-l mai auzea. De cate ori o fi luat bataie din pricina asta?... Numai ea stie!

Am urmărit dialogul lor şi am căzut pe gânduri. Eram atât de curioasă cum e pentru băiatul respectiv să audă asta de la bunica lui şi cum procesează în mintea lui interacţiunea. Oare o crede? Poate totuşi n-o ia în serios. Poate tocmai începe să se iubească pe el însuşi mai puţin. Trebuie că-i cumplit să audă că numai el dintre toţi ca este rău şi că familia lui traieste cu nenorocul că s-au ales fix cu el…Numai el stie!

Mi-am zis pe de altă parte că dacă aş povesti cuiva întâmplarea, toată lumea noua o să înceapă s-o critice pe bunică. Am oftat gandindu-ma cum e sa traiesti 70 de ani in care constant auzi ca ceea ce faci e gresit, ca esti de aceea rea si cea mai rea si singura rea. M-am uitat atent la chipul ei şi în mod paradoxal, îmi inspira bunătate. Atunci m-am gândit că are cele mai bune intenţii, ca dintotdeauna le-a avut, dar familia şi societatea în care ea a crescut au înzestrat-o cu instrumente nepotrivite pentru îndeplinirea intenţiilor ei bune. Pe vremea ei, o bună educaţie arăta exact aşa. Acum 30-40 de ani ar fi luat nota zece la purtare pentru cum “îl educă”, ba chiar unii i-ar fi spus poate că e prea blândă şi ea ar fi privit în jos ruşinată de ea însăşi că n-o lasă sufletul să-l şi lovească pe nepotul ei iubit.

Şi uite-aşa m-am imaginat oferind suport copilului mai degrabă decât “o lecţie” bunicii. Bunica ar beneficia de nişte suport empatic la rândul ei, de-un pic de dragoste si intelegere macar acum, dupa 70 de ani de eforturi de-a o obtine. Dar oare câţi dintre noi mai avem disponibilitatea de-a empatiza cu ea, când devenim brusc critici ai comportamentului ei dincolo de care ne cade greu să privim, să vedem bunătatea ei şi dificultatea cu care se confruntă aceasta copilă batrina şi a cărei sentiment de sine depinde in continuare de cei pe care ea însăşi i-a strigat “mama şi tata”.

Mi-am imaginat că l-aş întreba pe băiat cum e pt el să audă ce i-a zis bunica şi i-aş spune acestuia despre faptul că bunica vorbeşte altă limbă, una care se folosea pe vremea ei, când era interzis să spui “vreau / nu vreau / îmi place / nu îmi place / am nevoie / mă simt / etc” şi se folosea des “eşti rău” în loc de toate astea. Ce utilă i-ar fi micuţului deprinderea ca atunci când bunica spune “eşti rău” să înţeleagă de fapt in traducere: “pe bunica o supără ceva” – ce util i-ar fi să înveţe să nu ia personal remarcile care îl etichetează sau definesc, ştiind că suntem într-o lume în care încă se întâmplă asta destul de frecvent. Ce util ar fi sa vada un exemplu de la mine si de la altii in relatie cu bunica lui, cum ca un om poate sa faca lucruri care nu ne plac si totusi sa fie iubit, apreciat si intampinat cu respect, in timp ce noi preluam responsabilitatea pentru noi insine si spunem: ma simt / nu imi place / am nevoie / pot primi te rog asta de la tine in loc ceea ce mi-ai dat pana acum? Nu? Atunci VAD EU ce fac cu frustrarea mea! (si nicidecum "las ca vezi tu"). Ce bine-ar fi sa pot oferi copilului un exemplu viu de suport oferit si bunicii, sa pot sta cu dumneaei de vorba intr-o zi si sa-i vorbesc in felul in care sper sa poata si ea candva sa i se comunice pe sine nepotului.... sa simta pe ea insasi, cum n-a simtit poate niciodata, ca nu ajungi rasfatat cand cineva iti ofera din [sufletu-i necuminte] foarte mult din ce aveai nevoie!

Poate suna idealist ce spun... dar acesta este idealul spre care eu tind si in virtutea caruia imi savarsesc greselile si invatarile de zi cu zi.

Anca Tiurean, Familylab


30.5.14

Evenimentele Familylab din toamna 2014

Iata ca am fixat deja programul de toamna pentru prietenii mei din Romania. Sunt bucuroasa sa va anunt urmatoarele evenimente familylab cu Raluca Jacono: 

Brasov 20.09 - 21.09.2014 
"Copilul tau competent" , organizat de suntpitic.ro si Happy Moms a carui detalii si informatii pentru inscriere le gasiti aici.

Timisoara 21.10 - 22.10.2014
"Consilierea familiei: perspective si proces" un workshop destinat profesionistilor: detaliile si informatiile de inscriere le gasiti aici. Persoana de contact este colega mea Anca Tiurean

Timisoara 23.10.2014
Consiliere individuala pentru familii si cupluri si supervizare (directa sau indirecta) pentru profesionisti cu Raluca Jacono, programarile sunt limitate la ca. 4 familii. Contact si informatii: Anca Tiurean

Timisoara 24.10 - 25.10.2014
"Agresivitate si empatie: gemeni existentiali", workshop destinat parintilor. Detalii, contact si inscrieri le gasiti aici.







14.5.14

Despre problemele scolare ale unui copil de 10 ani si dilemele unui parinte:


Un tata m-a intrebat ce sa faca cu fiul sau de 10 ani care primeste multa critica din partea dascalilor la scoala. Dialogul nostru a fost urmatorul:

"Fiul nostru e tinta multor critici de la scoala. Toti il gasesc mereu vinovat de ceva. Cum sa faca sa poata iesi din aceasta situatie si pozitie?"

"O poate face numai cu ajutorul parintilor sai. Copiii se pot apara prea putin de etichetele adulte. Asta inseamna ca va trebui sa stati de vorba la modul cat mai serios posibil cu profesorii lui pentru a putea constata in primul rand care anume este situatia. 
Fiti atenti la urmatoarele aspecte: e fiul vostru unul care "o cauta cu lumanarea" sau sunt dascalii sai pozitionati negativ in general fata de elevi? De cand are acest comportament? Spun acest lucru din experienta cu faptul ca orice comportament nou si aparent deviant al copiilor are ca si sursa un comportament deviant al adultilor. 

Abia de aici incolo puteti gasi solutii satisfacatoare pentru fiul vostru. Ingredientul cel mai de pret pe care i-l puteti da este sa aveti 200% incredere in faptul ca, comportamentul fiului vostru are SENS si LEGATURA cu felul in care se comporta adultii din jurul sau - fie in familie fie la scoala. Or, atunci cand ati gasit cauza comportamentului fiului vostru pot spune un singur lucru cu siguranta: ca ceva anume in calitatea relatiei din partea adultilor cu fiul dumneavoastra va trebui sa se schimbe." 

"Asta inseamna ca profesorii lui sunt de vina ca el se comporta asa?"
"Nu. Nu e important cine e de vina. E mult mai important faptul ca profesorii sunt responsabili pentru felul in care aleg sa relationaze si sa priveasca un anumit comportament al copiilor: daca aleg sa o ia drept afront la persoana lor sau daca aleg sa il accepte ca fiind un feedback si o invitatie la dialog. Prima e alegerea de a incepe o lupta de putere cu elevul iar a doua e alegerea de a intra in dialog. In acest sens vina n-are nicio relevanta si nu exista". 

© 2014
Raluca Jacono - Familylab



8.4.14

Interviu cu Raluca Jacono pe portalul suntpitic.ro

Interviu realizat de Eliza Biro cu subsemnata:


Raluca  Jacono este un excelent specialist în educația parentală. Ne inspiră zi de zi pe blogul său și ne insuflă speranța că, ascultându-ne copilul și acordându-i încredere, putem deveni părinți mai buni, putem învăța să cooperăm cu acesta și să creăm o relație echidemnă. Experiența, pasiunea și talentul se îmbină cu succes în munca sa fie că este vorba de articolelele, de cursurile sale sau de activitatea desfășurată ca terapeut. Am stat de vorbă cu Raluca despre problemele cu care se confruntă părinții în relația cu copiii lor.
1.      Multă lume te cunoaște și îți apreciază munca. Pentru cei care nu te cunosc, cine este Raluca  Jacono ?
În primul rând sunt un om ca toţi oamenii. Sunt femeie, parteneră, mamă, terapeut familial şi trainer Familylab. Activez atât în reţeaua Familylab Austria, cât și în boardul de conducere al Familylab Internțional. În același timp sunt pe cale de a dezvolta alături de colega mea din Timişoara, Anca Tiurean şi reţeaua Familylab România.
(...)
5.  Mulți părinți consideră că limitele sunt o piedică în calea dezvoltării armonioase a copiilor. Pe de altă parte, alții abuzează de impunerea limitelor. Cât de importante sunt limitele pentru relația părinților cu copiii lor ?
Cred că limitele sunt foarte importante în orice relație de dragoste. Nu cred în a impune limite copiilor în sensul de a crea îngrădiri sau prohibiții în jurul acestora, dar cred că e important ca părinții să fie bine definiți – de pildă să fie clari în ceea ce privește propriile lor limite, ce vor și ce anume nu vor. Copiii au nevoie de aproximativ 5 ani până când pot implementa activ în comportamentul lor care sunt valorile în care cred părinții lor. Ce anume vor părinții de la ei, ce anume nu vor. Majoritatea luptelor de putere se nasc din cauza faptului că părinții vor ca să învețe copiii lor valorile familiei în care trăiesc – doar că o vor prea rapid și vor prea mult deodata. Faptul că aceștia reușesc să învețe în 5 ani care sunt valorile cu care trăiesc părinții lor, între noi fie spus, mult mai rapid decât adulții învață în relația cu partenerul care îi sunt valorile și nevoile acestuia!
6. Ce implicații are „nu-ul” în viața copiilor noștri. Este greșit să le spunem câteodată „nu” ?
Nu e greșit. Cu condiția să fim capabili să ne dedicăm într-o anumită măsură și cu un DA necondiționat! În primii 1,5 ani de viață, copiii, pentru a se dezvolta sănătos, au nevoie de un DA 100% din partea parinților lor. Au nevoie ca părinții să reacționeze instantaneu la nevoile copiilor. După această vârstă e la fel de necesar ca părinții să poată spune un NU din suflet copiiilor și unul celuilalt. Un NU adresat copilului sau partenerului este cea mai adâncă dovadă de dragoste – și aceasta pentru că este un DA din inimă pentru mine însumi. Numai atunci când îmi pot spune uneori DA mie însumi și NU celorlalți, pot fi capabil să mă reîntorc în mod  autoresponsabil și activ la comunitatea familială.
Acest lucru îl învață copiii doar din familie, atunci când adulții se sutin reciproc în a spune NU. Din păcate, mai ales noi în România, cu trecutul nostru comunist, nu avem o tradiție care să recunoască faptul că o comunitate puternică se naște din indivizi puternici și nu, în mod tradițional din sumă indivizilor care sunt pregătiți să renunțe la șine în favoarea comunității. Nevoia umană de individualitate e cel puțin la fel de puternică că și nevoia de comunitate  și nu se exclud una pe cealalalta a în cele mai bune condiții se întregesc.
Cu toții ne dorim copii responsabili care să fie capabili să spună NU prietenilor, alcoolului, drogurilor, sex-ului nedorit etc.etc. De aceea e important să putem da un exemplu de un NU din inimă, exersat în cercul familiei.
Nici democrația cu principiile ei nu ne ajută în acest punct al relațiilor de dragoste !   
7. Ce părere ai despre conceptul de „răsfăț” ? Când se poate vorbi despre un copil că este răsfățat ?
Copiii pe care îi numim în general « răsfățați » care mereu cer atenție, bunuri materiale, sunt mofturoși, etc. sunt copii însingurați. Sunt copii care au primit prea mult din ceea ce își doresc și prea puțin din ceea ce au nevoie. Copiii cooperează cu comportamentul adult și, atunci când primesc dragoste sub formă de atenție, sub formă de cadouri, sub formă de serviciu, vor învață că aceasta este forma de dragoste pe care o primesc de la părinții lor și vor coopera cu ea : vor cere din ce în ce mai mult, fiind singură formă de afecțiune pe care o cunosc. Cum această formă de dragoste nu îi « satură », vor cere tot mai mult din această formă și astfel, un cerc vicios începe : părinții le reproșează că sunt răsfățați fără a putea prelua responsabilitatea asupra propriului comportament care a definit afecțiunea în mod greșit, copiii se vor simți tot mai frustrați și mai
« greșiți » așa cum sunt.  Cadourile sunt cadouri, serviciul este serviciu, atenția este atenție și nimic din ele nu este dragoste. Cine e mereu în centrul atenției este însingurat!  De aceea părinții de copii răsfățați trebuie să își ia sub lupă propria expresie a dragostei și afecțiunii cu care copiii cooperează în mod distructiv. Comportamentul « răsfățat » al copiilor are mereu sens – este acel feedback competent pe care îl aminteam mai înainte, un feedback la un comportament adult distructiv. Copiii pot doar arăta atunci când nu le merge bine cu un anume comportament. Pentru a  « drege » lucururile nu pot fi responsabili – aceasta este responsabilitatea adulților.
8. Mulți părinți se simt vinovați că nu se joacă suficient de mult cu copiii lor. Cât de mult ar trebui să se implice părinții în joaca celor mici 
Din perspectiva copiilor joaca este toată existența lor. E o idee bună, părinții să se joace cu copiii lor- ce e important este să clarifice de ce anume se joacă cu copilul lor. Când copiii sunt mici, până la circa 2 ani, cred că joacă împreună cu părinții nu poate avea delimitare în timp. Apoi, când dinamica familiei se schimbă, experiența mea îmi spune că cel puțin o jumătate de oră pe zi e benefică pentru părinți și copil. Ce e absolut important este că în acest timp părinții să se lase conduși de copil, să fie curioși « cine e copilul meu astăzi ? » în jocul său. Ceea ce văd uneori este că părinții au un « scop » ascuns, să educe, să hrănească, să « ajute » dezvoltarea copilului, să manipuleze atunci când se joacă. Or, așa cum a spus Goethe copiii « simt intenția și le piere pofta». Copiii simt acest lucru și nu se mai simt conectați, ci obiecte ale educației parentale. În aceste condiții prefer ca părinții să nu se joace deloc cu copiii lor.
Asta mă duce cu gândul la conștiința încărcată pe care ai menționat-o. Nu e important cât și ce ne jucăm cu copiii noștri, ci cum și de ce ne jucăm. Eu am uitat să mă joc. Ca adult, m-am văzut a fi o mamă căreia nu-i place să se joace. Și aici am primit un ajutor fantastic de la fiicele noastre. Le-am rugat să mă ajute să învăț să mă joc cu ele. Chiar dacă nu găsesc plăcere în a mă jucă de-a prințesa sau de-a pirați – găsesc mare plăcere să fiu conectată cu copiii mei, să le savurez energia, să mă deconectez eu de « viață adultă » și- foarte important pentru mine- să învăț să « let go » din controlul adult! Numai pentru faptul că am descoperit ce anume mă inspiră în joaca cu copiii mei, că am găsit un sens în ea, mă pot jucă în voie. Nu e un serviciu pe care îl  fac numai pentru copiii mei, ci o fac pentru relația noastră și pentru mine însămi. Acesta perspectivă e un pansament pentru conștiința încărcată. Conștiința încărcată nu ajută pe nimeni – e ca un balansoar, te ține în mișcare și nu te duce nicăieri.
9. Ce înseamnă în viziunea ta „timp de calitate” petrecut cu cei mici ?
Înseamnă ceea ce descriam mai sus. Timpul de calitate nu e programabil. La fel cum nu e programabil să ne îndrăgostim sau să fim « prezenți » mental atunci când o vrea numai unul din parteneri. Ce e antrenabil e capacitatea de a crea calitatea atmosferei și atunci când  timpul e puțin !
10. De obicei, mămicile sunt cele care sunt mai preocupate de aspectul educației, de modul cum își cresc copiii. Ele merg la cursuri, ele citesc cărți de parenting. Dar tații ce rol joacă în viața copiilor lor ?
Doamne ajută, copiii nu citesc cărțile acelea și nu trebuie să meargă la curs să învețe cum este să fii copil. Nu mă exclud, și eu fac parte din categoria mamelor care, în căutare de modele de rol am citit enorm pentru a putea pune la un moment dat cartea deoparte și a trăi ceea ce simt! E una din miile de modalități de a deveni părinte. Ceea ce știu cu siguranță este că taților le este imposibil să învețe de la partenerele lor cum să fie părinte ! Tații au alte canale de conectare și ultimul lucru de care au nevoie e părerea parțial expertă a mamelor / partenerelor. Și tații cooperează cu comportamentul partenerei – unii se angrezeană în discuții contradictorii, alții acceptă expertiza partenerei și capitulează înainte de vreme, lăsând responsabilitatea lor pe umerii ei. În ambele cazuri copiii și familia au de pierdut.
Dacă mamele care învață la cursuri despre empatie în relația cu copiii pot fi empatice și cu partenerii lor, dinamica familiei are mult de câștigat.  La cursul meu din Timișoara de săptămâna trecută au luat parte destul de mulți tătici. Și asta pentru că așa au vrut partenerele lor. Unii au venit din curiozitate, alții au venit din  nesiguranță. Cu toții au plecat ușurați că nu au nevoie să își « asculte » partenerele, ci să se asculte pe ei înșiși.
Copiii beneficiază enorm dacă au în viață lor doi părinți care pot cădea de acord că nu sunt mereu de acord !
(...)


Puteti citi interviul in intregime aici: http://www.suntpitic.ro/interviu-cu-raluca-jacono-trainer-familylab/

4.3.14

"Comunică echidemn" Workshop cu Raluca Jacono la Timisoara - martie 2014











  • COMUNICĂ ECHIDEMN
    cu Raluca Jacono

    învață să comunici echidemn cu copilul, cu partenera/ul, cu prietenii, cu șeful și colegii tăi

    WORKSHOP la TIMISOARA
    28 + 29.03.2014
    9°°-17°°

    Live in Timisoara + transmisie online prin Skype

    Cu toții suntem foarte diferiți unii de ceilalți - adulții și copiii deopotrivă. De aceea e valabil pentru toți membrii familiei să caute noi modalități de comunicare prin care să își poată exprima dragostea unul față de celălalt, într-un fel care e la rândul lui recepționat a fi plin de dragoste. Atunci când aceast mod de relaționare se împotmolește intervin conflictele și dilemele parentale:

    Dacă vă întrebați:
    ° cum să fac atunci când comunicare devine grea
    ° cum să mă reactionez atunci când mă enervează ceva
    ° cum să/mi exprim propriile limite
    ° ce să fac, dacă partenerul meu gândește diferit de mine
    ° cum să reușesc să comunic mai bine cu cei din jur
    ° cum pot să îmi înțeleg mai bine copilul
    ° ce să fac dacă celălalt nu ascultă ceea ce vreau să îi
    transmit

    atunci vă invităm la acest workshop.

    Scopul acestui workshop este de a susține părinții și profesioniștii în dezvoltarea potențialului lor real și nu de a-i critica sau a-i învinovăți pentru greșelile lor.

    Workshopul este structurat - pe langă o serie de impulsuri teoretice - ca un atelier deschis în care participanții sunt invitați în mod activ să discute cu trainerul întrebări și cazuri concrete din viața lor de familie sau profesională. Această formă de acompaniere în grup s-a dovedit de a lungul anilor a fi foarte fructuoasă - participanții au ocazia să învețe multe din experiența proprie și a celorlalti.

    Workshopul este structurat pe 2 zile, exista posibilitatea participarii separate (doar vineri sau doar sambata)
    Participantii din alte localitati sunt invitati sa participe prin Skype la acest workshop.

    TRAINER:
    Raluca Jacono
    consilier familial și trainer Familylab, Austria
    terapeut familial, iFsS

    DETALII DESPRE INSCRIERE:

    Numarul de locuri este limitat.

    Taxa de participare
    □ 80 € sau 360 RON / 2 zile
    □ 45 € sau 220 RON / 1 zi

    Al doilea parinte / bunica / bona beneficiaza de 50 % reducere din costul total
    Membrii grupului "Parinti clari - copii puternici" beneficiaza de 20 % reducere

    Modalitati de plata:
    paypal
    virament bancar in lei
    virament bancar in €
    cash

    Inscrierile se efectueaza pana la data de 17.01.2014
    Confirmarea locului se face o data cu achitarea taxei de participare - in ordinea intrarii acesteia.

    DATELE DE CONTACT PENTRU INSCRIERE:

    Folositi va rog urmatorul formular de inscriere online:
    https://docs.google.com/forms/d/1U7Jd8w-s5CsJKTEDje7p_iBwrUAEQ1G4sjEAqRQZ7lg/viewform
    sau contactati:
    Psih. Anca Tiurean Get Started
    anca.tiurean@yahoo.com
    si veti primi un formular de inscriere si detaliile privind participarea

    LOCATIA CURSULUI:

    Hotelului Check Inn, Timişoara, strada Mioriţa nr. 11-13, zona Complexului Studenţesc. Sala de conferinţă se află la etajul 4.

21.2.14

DESPRE RELATII DE CALITATE

DESPRE RELATII DE CALITATE - SCRISOARE DESCHISA

Salut C.,

Regret ca nu pot sa ajung sa particip la intalnirea voastra pe tema "Relatii de calitate". E o tema care mi-e de interes central, nu doar prin natura meseriei de psihoterapeut - inainte de a fi terapeut am avut ca si voi interes pentru calitatea relatiilor dintre mine si ceilalti. Poate vom avea ocazia sa ne intalnim la orcare dintre urmatoarele evenimente pe aceeasi tema. Pana atunci va trimit o scrisoare, pe care nu tin neaparat s-o includeti in intalnirea voastra, dar care sper sa va inspire pe cei care o cititi spre deschiderea unui dialog fructuos intre voi si ceilalti invitati.

In mintea mea, definitia unei relatii de calitate este diferita de la om la om. Calitatea este data in viziunea mea de masura in care atmosfera (sau etosul) relatiei respective este de caldura, empatie si perspectiva echi-valorica asupra persoanelor implicate in relatie, multumita careia integritatea si limitele personale ale ambelor parti sunt respectate, experientele validate si competentele personale sustinute in dezvoltarea lor, iar cei doi pot sa se simta demni si acceptati pentru ceea ce sunt (deci pot fi, in siguranta, autentici). Intrebarea mea pentru fiecare este: ce inseamna o relatie de calitate pentru tine? Care e acea relatie in care simti ca cresti si ca te implinesti ca persoana? Ce asteptari si temeri ai in legatura cu relatiile de prietenie / dragoste?

In relatiile formale de tip sef-subaltern, profesor-student, etc - exista posibilitatea unei relationari de tip personal, adica sa fiu eu insami, personala, sa vorbesc la persoana intai, sa fiu empatica, sa imi exprim valorile si limitele personale intr-un mod cat mai clar si asa mai departe. Relatiile formale sunt insa de multe ori in pericol de-a ramane protocolare, datorita faptului ca oamenii relationeaza intre ei impersonal, vorbind numai in termeni de reguli si regulamente, fiind simpli purtatori de cuvant, neasumandu-si raspunderea pentru ceea ce fac, spunand ca "sunt obligati" abuzand de putere, privindu-se unii pe altii ca "resurse umane" dispensabile, iar asta afecteaza calitatea relatiei de colaborare. Intrebarea mea privitoare la relatiile de colaborare este cum sa mentin o atitudine personala fara sa pic in sfera privata? O alta intrebare imi este ce pot eu sa fac ca in relatiile mele de colaborare, sa imbin optim indeplinirea sarcinilor (obedienta fata de regulament si protocoale) cu responsabilitatea personala (libertatea de a decide, de-a aduce inovatie, de-a da un caracter personalizat muncii mele)?

Cand ma gandesc la ce anume poate sa impiedice stabilirea unor relatii de calitate intre oameni, imi vine in minte suferinta. Suferinta este insa dupa mine si oportunitatea dezvoltarii unor relatii de calitate - totul depinde de context si de persoanele implicate si de modul in care acestea actioneaza in momentul in care simt suferinta, la sine sau la altul.

Pe langa suferinta curenta, fiecare dintre noi ducem in spinare si o suferinta trecuta, care ne-a dezvoltat un anumit tip de reflex de aparare la care ne vine usor sa apelam, mult mai usor decat sa devenim creativi sau colaborativi. E o suferinta care ne impinge sa alegem relatii in care cineva ne complementeaza. Aceleasi caracteristici care ne-au facut sa ne indragostim de cineva, sunt parca si cele care ne frustreaza cel mai tare la persoana respectiva, mai devreme sau mai tarziu. Si mai exista o suferinta viitoare, cea spre care privim atunci cand ne dam seama ca scandalul de azi nu e nici primul nici ultimul. Cand imbratisam ideea ca oamenii prin diferentele dintre ei ajung iar si iar mai devreme sau mai tarziu in conflict, incepem sa invatam si sa ne deprindem cu arta conflictului, astfel incat sa devina constructiv. Multe relatii insa, in care oamenii au o conceptie naiva despre ei insisi si despre relatii, se tem de conflict si cauta sa il evite, motiv pentru care relatia nu se poate construi si poate fi frumoasa pe moment, sub iluzia unei false armonii, dar se demoleaza cu fiecare nou conflict prost gestionat sau putrezeste cu timpul.

Nu prea cred in "nepasare" - din experienta mea n-am cunoscut nici un om caruia sa nu ii pese de cineva, altul decat el insusi. Dar cred ca uneori, pe moment, un om care este foarte plin de problemele lui, nu poate sa tolereze impact suplimentar din partea altuia. Si-atunci e firesc sa se orienteze spre sine, sa se ingrijeasca de sine, pentru ca refacandu-si stocul de energie sa poata, daca vrea, sa fie disponibil si pentru altii. Am vazut cu ochiul liber ca "egoismul" e un fenomen care vine si trece usor, si natural, de la o clipa la alta, atunci cand ii fac loc sa existe, atat cat are nevoie sa existe. Ideea mea e ca omul se intoarce spre el insusi, cautand contact cu el insusi, luandu-si pulsul nevoilor, pentru a restabili un echilibru interior indispensabil. Sigur ca imi place sa primesc ajutor, dar nu vreau sa primesc ajutorul unei persoane aflate acum in dezechilibru, care pe moment e tulburata de alte lucruri care n-au de a face cu mine si care si daca s-ar stradui, n-ar reusi decat sa adauge la frustrarea mea. De-asta pot sa inteleg egoismul, sa il apreciez si sa nu il condamn, sa ii spun partenerului meu ca e-n regula sa ma refuze, ca ma descurc eu cu frustrarea mea altfel momentan.

Acuzele, insa, sunt cu totul altceva. In momentul in care intoleranta mea la refuz ma determina sa spun: "esti un egoist! Numai la tine te gandesti" asta intr-adevar poate sa dauneze relatiei, prin simplul fapt ca submineaza integritatea si demnitatea celuilalt si ma pastreaza pe mine in expectanta naiva ca scopul existentei celuilalt e sa imi faca mie pe plac, doar pt ca mi-e prieten sau sot, sau parinte sau copil. Faptul de-a fi in relatie stransa cu cineva, nu imi da vreun drept de folosinta asupra corpului si sufletului acelei persoane. Iluzia c-ar fi asa, dauneaza relatiei pe termen lung.

O experienta memorabila impreuna este o colectie de conflicte prin care am trecut si prin care relatia noastra s-a aprofundat si intarit - asta inseamna ca post conflict am avut parte de-o experienta implinitoare a impacarii, intr-un mod sanatos, fara compromis sau resentiment, iar asta se poate intampla numai intr-un climat de dragoste neconditionata. Ma intreb si va intreb si pe voi, putem iubi neconditionat? Ce-ar fi nevoie ca sa putem iubi neconditionat? Si ce implicatii ne imaginam ca ar avea dragostea neconditionata?

Timpul petrecut de oameni impreuna nu e dupa parerea mea decisiv referitor la calitatea relatiei, ci cum se intampla ceea ce se intampla in timpul acela, conteaza. Mergem la munca, avem poate doar 1-2 ore seara in care ne vedem si doar in 2 din 4 weekenduri. Insa acele momente sunt esentiale. De calitatea lor, de calitatea dialogului dintre noi in acele momente, de calitatea tacerii dintre noi chiar, depinde stabilitatea si atmosfera relatiei. In urma cu cativa ani, intr-o perioada, putinele momente pe care le petreceam cu partenerul meu din cauza serviciului solicitant, le petreceam certandu-ne despre cat de putin timp avem, despre dor, despre cat de important este serviciul, despre felul in care ne certam, despre ce e important si ce nu e important, etc. Acum sunt recunoscatoare pentru acele certuri repetate, pentru ca si eu si el ne-am certat cu sens si cu intentia de-a construi o viata in doi, cu care sa rezonam fiecare. Am incalcat asteptarile altora si unul altuia. Am facut gesturi reflexe si gesturi neasteptate sau contraintuitive. Ne-am injurat. Ne-am cerut iertare. Ne-am suspectat. Ne-am amenintat. Am vorbit despre toate astea dar si despre cum am prefera sa ne certam pe viitor, pt ca se pare ca nu toate astea care ne vin usor la nervi sunt si utile. Ca multe dintre ele sunt suparari care nu ne apartin, suparari pe care le-am vazut interminabile la ai nostri si acum le luam si noi pe brate ca sa ne dovedim noua insine ca le putem termina. Conflictele in relatii nu sunt deloc placute. Nici chiar cele constructive. Insa poate fi foarte placut ce se intampla intre ele si pe termen lung, cand le privim si ne privim cum am reusit sa depasim si sa construim relatia, in ciuda atator dificultati.

Ultima mea intrebare este: cum va certati si cum va impacati?
Daca as putea participa alaturi de voi la intalnire, acesta ar fi tipul de exercitii pe care mi-ar fi drag sa le incercam. Certuri experimentale din care sa invatam, dialogand post-factum despre ce-am simtit si ce s-a intamplat in interiorul nostru si care e legatura cu reactiile pe care le-am avut. Asta ar fi un exercitiu de dialog si un model de impacare constructiva. Iti multumesc pentru intrebarile pe care mi le-ai adresat si astept cu interes sa le abordam impreuna la o intalnire prin viu grai.

Cu drag,
Anca Tiurean