Despre emotiile copiilor si traumele parintilor

Copiii sunt mult mai puternici si adaptabili psihic decat adultii. Mecanismele de psihoigiena ale copiiilor determina strategii pe care adultii nu le-ar activa atat de usor, lumea privita cu ochii copiiilor ar cauza intr-un adult sanatos atacuri de panica! Am observat aceasta lucrand cu familiile de migranti care au trait razboaie si catastrofe naturale dar si cu familiile care nu au suferit lovituri existentiale. 


Nu demult am fost contactata de o mama a unei fetite de 14 luni care cazuse de pe un scaun de copii fara sa isi fi cauzat fizic nici macar o vanataie. Mama era la propriu in panica si m-a rugat sa ne intalnim. Am stat de vorba cu ele, problema mamei era ca, de cand cazuse, fetita era precauta si nu mai vroia sa se urce singura pe scaun ci cerea mereu ajutor. Mama o diagnosticase deja ca fiind traumatizata si imi cerea sa fac ceva cu copilul, sa ii dau un sfat ce poate face cu ea sa ii stearga "trauma". In plus, fusesera deja la o consiliera de alaptat pentru ca fata refuza sanul de cand s-a intamplat incidentul si consiliera a incercat, prin joaca, sa retraiasca cu fetita evenimentul in speranta ca emotiile fetitei vor disparea sau se vor transforma. Dar fetita a ramas pe pozitii refuzand sanul si continuind sa ceara mana cand se urca pe scaun. Asa ca consiliera i-a recomandat sa vada un "specialist" - nu ma intrebati care ca nu stiu sa va spun.
Am rugat-o pe mama sa imi povesteasca cum simte ea teama atunci cand se gandeste la faptul ca fetita ei se loveste. E o teama existentiala, o teama a pierderii pe care o ducem cu totii in noi si care devine bombastica daca nu indraznim sa ii dam voce. I-am spus mamei sa o ia pe fetita in brate si sa ii vorbeasca despre teama ei. "Dar nu o traumatizeaza asta?" Si i-am promis ca nu. 
A durat cateva minute si putin ajutor pana mama a putut face contactul cu ceea ce simtea intr-adevar, pana cand si-a dat drumul emotiilor fara sa trebuiasca sa se simta "strong" in rolul de parinte puternic si lacrimile i-au dat siroaie. I-a povestit ca a pierdut doua sarcini inaintea ei si ca ii e inca atat de multa teama sa nu o piarda si pe ea ca o innebuneste gandul ca fetita ei ar fi bolnava sau in pericol. Ca e ingrijorata pentru ca alaptand-o stie ca o poate proteja si ca acum se simte neputincioasa.


In secunda in care mama a vorbit despre ea, a putut da frau propriilor emotii si temeri si le verbaliza, fetita instantaneu i-a cautat sanul si a supt. Copiii coopereaza cu emotiile noastre ascunse sau vadite si ne semnalizeaza asta simbolic. Aceasta fetita a spus clar prin comportamentul ei  "mama, uite-te te rog acolo unde te doare pe tine. Pana atunci trebuie sa iti dau un semnal clar si voi refuza sanul". Astfel mama a fost mult mai pregatita sa recunoasca fetitei si ei insisi frica, ca pe o emotie apartinatoare vietii si a putut fi empatica cu teama fetitei de a se urca pe scaun. Dupa o saptamana fetita a inceput sa se urce iar pe scaun fara ajutor. 

Cand parintii imi vorbesc cu teama despre "traumele" copiiilor lor sau despre angoasele acestora stiu ca de cele mai multe ori sunt proiectii ale parintilor si e nevoia lor de a se simti in siguranta si sa aiba copii echilibrati. E un proiect al carui motor e o expresie din dragoste, dar pe cat de bine intentionat pe atat de egocentric: "cand copilului meu ii e frica de monstru trebuie sa fac ceva in calitate de parinte sa incetez teama copilului meu". Adultii tind sa catalogeze emotiile in bune sau rele, in acceptabile sau nu, par sa aiba un minibarometru in buzunarul lor pentru emotii si sa decida daca o frica e rationala sau nu, sau cand e "normal" sa ai o emotie si cand trebuie sa intervina sa o "sustina" sau sa o "lucreze" - ceea ce gasesc ca e absurd! Dar asta e realitatea adulta in relatie cu copii din ziua de astazi. Perfectionismul adult si etichetarea e o arma puternica.

Pentru nevoia proprie de siguranta si echilibru adultii inventeaza "spre binele copiilor" tot felul de actiuni si metode cu scop terapeutic care in ochii mei au valoare calmanta pentru adulti dar nu si neaparat pe termen lung pentru copii - copiii insa coopereaza, deci vor accepta "tableta" pentru a-si multumi si face fericiti parintilor si voila, si asa ne vom crede metoda sau interventia a fi de succes. 

Mai degraba prefer sa sustin parintii sa devina mai autentici in relatioanarea lor cu copiii si sa isi permita greseli, angoase proprii, stari de dezechilibru in emotiile proprii decat sa ma focusez mereu in a "repara" copiii sau a-i aduce la stari de echilibru. Copiii urasc cand parintii sunt mereu preocupati de starea lor de bine si platesc angoasa parentala cu varf si indesat in perioada adolescentei. 

In ziua de asta ne cade mult prea greu sa admitem o portiune din viata ca fiind dureroasa sau avand momente de nefericire.

Existential vazut gasesc ca  teama de "traume" (desigur nu neg existenta traumelor reale si a crizelor existentiale!) o viziune care creste copii incapabili sa se mai autoregleze, copiii care pierd contactul cu stima de sine si cu autoevaluarea si care devin dependenti de actiunile (stangace) cu scop terapeutic adulte.

Sper ca simtiti ca asemenea directii ma fac sceptica si agresiva - eu imi doresc parinti autoresponsabili mai degraba decat parinti care dau fuga de la un specialist la altul si de la o metoda la alta asa cum fac parintii din societatile "civilizate". Vorba lui Juul, toate porcariile vin din America.


© Raluca Jacono 2012

Jesper Juul la Milano

Am participat marti, 15 mai la o conferinta pe tema "SOS parenting" la care a fost invitat sa vorbeasca si  Jesper Juul.  Nu puteam sa pierd ocazia sa-l cunosc personal. A fost o experienta minunata sa il ascult si nu pot sa nu va povestesc (chiar daca cu intarziere).

Multi il intreaba despre nesiguranta pe care o au parintii din ziua de azi (care pare a fi ceva negativ, ceva de criticat). Juul insa le raspunde: " Nesiguranta este o reactie inteligenta. De ce putem sa fim siguri?"

Trebuie sa incetam sa vorbim despre copii si parinti ca despre unitati separate. J. Juul lucreaza mult in Germania, Austria si deseori se vorbeste despre familie in sens de  mama si copil/copii.  In familie, insa toti membrii se influienteaza reciproc indiferent de prezenta sau absenta (e sistemica).

Avem trei generatii:

1. generatia  parintilor lui Juul - au  avut consens social, moral - daca intrebau 5 persoane sfaturi despre educatia copiilor ele erau cam aceleasi. (autoritar - partriarhala);

2. generatia lui Juul - a incercat sa faca opusul la ceea ce au facut parintii lui, deci un laisser-fair (permisiva);

3. generatia noilor parinti - trebuie sa reinventeze parentingul, sa redescopere conexiunea (legatura) pierduta cu ei insisi (cu interiorul lor).

Juul propune o noua cale - sa crestem impreuna cu copiii nostri intr-un proces de invatare reciproca, mutuala -  "Eu invat cine este copilul meu, il cunosc si el invata cine sunt eu si incepe sa cunoasca lumea."

Ce putem face noi, specialistii pentru parinti - ii ajutam pe parinti sa dea copiilor ceea de ce au nevoie - empatie, interes, ii ajutam sa-si cunoasca copiii si sa ii ajute sa devina ceea ce vor.

Toti parintii au acest potential si au nevoie de foarte putin ajutor pentru a-l "elibera" si pentru a deveni parintii care vor sa fie. Profesionistii la randul lor trebuie sa fie dispusi sa "caute" (to dig) in adancul lor si sa nu se ascunda dupa conceptii, ideologii, metode -  sa fie autentici.

In ciuda diversitatii familiilor care exista astazi copiii sunt ok daca la baza raportului intre adulti si intre adulti si copii stau:

1. autenticitate

2. integritate personala

3. responsabilitate personala

4. echidemnitate

Va las cu trei situatii - exemple povestite de Jesper Juul.

1. La o conferinta o mama povesteste ca are trei copii (4, 8 si 12 ani). Tatal este mai mult absent si ea e suprasolicitata, nu mai poate, i-au ajuns puterile la capat, e frustrata. Intrebarea ei: "Ce sa fac cu acesti copii?"

Juul spune ca aceasta intrebare apartine educatiei traditionale vechi. Copiii sunt ok asa cum sunt, trebuie sa faci ceva cu tine. Privirea mamei socata spunea - nu e raspunsul pe care il asteptam, oare de ce am intrebat un barbat despre asta, ce poate sti el?!

Cu toate acestea a fost destul de gentila sa intrebe ce sugestii are. Juul a intrebat-o cand ajunge acasa si ea a spus ca pe la miezul noptii.

Juul :" Ok, cand ajungi acasa, iti trezesti copiii si ii chemi in bucatarie. Le spui -" Dragostea mea e dragostea mea si eu o dau cui vreau, cand vreau si in cantitatea care o vreau. La fel si cu atentia, eu decid cui sa dau atentie, cand si cat timp."

Desigur ca toti au ramas socati, dar nu de continut ci de faptul ca trebuie sa trezesti copiii la miezul noptii.

2. O familie compusa din mama, tata si 2 copii, unul dintre care autistic. Sunt cu totii in cabinet la Jesper Juul. Aceasta familie a reusit sa gaseasca o cale care sa ii tina uniti, chiar daca nu a fost usor. Ambii parinti au joburi care ii satisfac. Ceva insa se intampla intre ei. Tatal, la un moment dat incepe sa planga, dar nu vrea sa spuna de ce. El crede ca daca spune, sotia cere divortul. Pana la urma reuseste sa povesteasca urmatoarele:" De trei luni cand vin acasa, ajung in fata usii si nu vreau sa intru, vreau sa ma intorc la lucru."

Juul zice:" E foarte simplu - de sase ani de zile ai spus tot timpul "da" partenerei si "da" familiei, acuma e timpul sa-ti spui "da" tie."

Sotia se uita la partener plina de dragoste :" Imi amintesc ca atunci cand te-am intalnit ieseai cu prietenii tai, iti placea sa faci sport, etc. Acuma nu o mai faci demult. "

Sotul socat :"Eu nu am timp, nu pot, am atatea obligatii, trebuie sa fac ce e corect pentru copiii mei" .Peste o luna situatia s-a imbunatatit enorm atat intre cei doi parteneri cat si atmosfera in familie.

Ceea ce este comun acestor doua situatii este introducerea grijei fata de persoana in familie, adica sa ne invatam sa spunem "da" noua. Suntem obisnuiti sa ne "pierdem" undeva in atatea griji si in dorinta de a spune "da" comunitatii (familiei), ne incalcam deseori limitele ca sa raspundem asteptarilor copiilor, partenerului, parintilor.

3. O mama a citit cartea lui Juul despre adolescenti. Concluzia acestei carti se rezuma intr-o fraza - sit down, relax and enjoy your children! (asezati-va, relaxati-va si bucurati-va de copii). Mama a aruncat cartea si a spus ca nu mai citeste nici o carte de a lui Juul.

Cateva saptamani aceasta fraza nu i-a iesit din cap. Intr-un sfarsit s-a hotarat sa urmeze sfatul. A descoperit doua lucruri : 1 - ii este foarte greu sa se bucure de copii, sa fie prezenta fara sa faca ceva, sa savureze viata alturi de ei; 2 - fara sa faca sau sa zica ceva, comportamentul copiilor si relatiile cu ei s-au schimbat.

Inchei spunand ca simplicitatea si autenticitatea lui Jesper Juul mi-a confirmat ca merita efortul de a raspandi aceste valori, acest mesaj.

Cu drag Elena

Interviu despre conflicte cu Raluca Jacono - realizat de Laura Dumbrava

Un interviu realizat de Laura Dumbrava si preluat de pe site-ul www.tmpress.ro
Conflictele între copii – cum le gestionăm? Interviu cu Raluca Jacono – consilier Familylab

15 MAI 2012 10:18 NICI UN COMENTARIU

Conflictele între copii sunt o situație de care se lovește, mai devreme sau mai târziu, orice părinte. Pentru a învăța cum să reacționăm am stat de vorbă cu  Raluca Jacono, consilier familial Familylab.

Situație în parc: Mai mulți copii de 7-8 ani se hârjonesc. Aleargă, strigă…la un moment dat, unul dintre ei începe să plângă și se adresează părintelui lui: “Cristi a spus despre mine că sunt urât!” Părintele lui Cristi, usor jenat de situație, îi spune copilului: “Lasă, nu îl mai băga în seamă, tu ești mai mare…”. Copilul pleacă, părinții își continuă discuția. Revine de data aceasta chiar pârâtul, plângându-se că nu mai are tovarăș de joacă. Părinții iar, în cor: “Dacă nu vă întelegeți, plecăm acasă!”

Ce facem când doi copii nu se înteleg? Este evitarea o soluție?

Raluca Jacono: Când sunt într-o încapere și îmi e cald, vreau să deschid fereastra. Atunci când o persoană aflată în același moment în aceeași încăpere suferă de frig și vrea să închidă fereastra se întâmplă ceva normal și aferent vieții de zi cu zi: ne aflăm într-un conflict. Eu vreau ceva și persoana cealaltă vrea altceva. Acest lucru nu e nici bun, nici rău sau nici eu, nici celălalt nu are mai multă sau mai puțină dreptate. E un fapt în sine că vrem amândoi în același moment două lucruri diferite. Nu lipsa conflictelor e pentru mine un semn de bunăstare și sănătate, ci calitatea gestionării lor! Evitarea nu e după mine niciodată o soluție,dimpotrivă. Evitarea conflictelor duce pe termen lung la conflicte distructive și mult mai greu de soluționat. 

Și atunci, care ar fi alternativa optimă?

 R.J.:După mine empatia și dialogul constituie singura alternativă la ceea ce fac parinții în mod obișnuit. Când Cristi vine la părinții lui cu dilema sa, nu le cere să i-o soluționeze, ci le cere empatie/ recunoaștere, le cere să fie “văzut” așa cum este el în momentul respectiv: “mă doare faptul că prietenii mei cred despre mine că sunt urât”. A-i recunoaște sentimentele îi dă lui Cristi mult mai multă calitate și cantitate sentimentului de sine, astfel încât să poată să găsească el insuși (dar nu singur!) o soluție la dilema sa, la confictul său interior de a se decide între prietenia cu ceilalți sau păstrarea propriei integrități. “Cred că nu îți cade bine când ceilalți spun că ești urât, și pe mine m-ar durea o asemenea injurie” și atât – e mult mai inteligent din partea părinților pentru a-i susține lui Cristi sentimentele așa cum sunt ele, a-i da destulă siguranță și spatiu pentru a lua decizia dacă va continua joaca în pofida injuriei primite, dacă va cere ajutor adulților să intervină pentru el sau dacă preferă să rămână pe bancă alături de părinți până la mersul acasă.

Să înțeleg că nu trebuie neaparat să îi spunem noi ce să facă, ci să îi arătăm că amînțeles că suferă, că a fost jignit…

  R.J.: Nu rezultatul/soluția e importantă, ci felul în care părinții aleg sa îi dea “spațiu” lui Cristi și trăirilor lui. Pentru a găsi o soluție la dilema sa, Cristi are nevoie de empatie și de ok-ul părinților să își consume frustrarea. Abia după acești pași, creierul sau e pregătit să caute soluții practice care-i vor folosi și pentru viata sa de adult. Copiii învață ca și oamenii de știință, prin experimente și făcând multe erori. Copiii nu învață ca “elevii”.

Un copil mai măricel poate să înțeleagă argumentul că trebuie să lase de la el doar pentru că e mai mare?

R.J.:Desigur că un copil poate fi făcut să înțeleagă acest lucru. E nevoie însă de destulă manipulare și ulterior și de violență pentru asta. Întrebarea e dacă e inteligent un asemenea argument. A fi mai mare și mai înțelept poate fi o realitate contructivă în anume constelații în viață însă poate fi și o etichetă destructivă la nivel existențial. Când e vorba de un frate mai mare de pildă, găsesc argumentul vârstei ca fiind absurd – doare, indiferent de vârstă, faptul că un frate mai mic mi-a șterpelit jucăria sau prietena!

 Vorbeai la cursurile tale de responsabilitate socială și responsabilitate personală. Ține de această responsabilitate socială a-l îndemna pe copil să iși dea o jucărie sau să lase de la el, chiar dacă el nu vrea?

 R.J.:E un mit faptul că responsabilitatea socială trebuie educată de părinți. Dacă un vecin mi-ar cere cheile mașinii să facă o tură cu ea nu le-aș da, desigur. La groapa de nisip însă le cerem copiiilor să împartă între ei pentru a “deveni mai sociali”. Responsabilitatea socială (cea față de ceilalți) se învață doar învățând să preluăm responsabilitatea personală (față de persoana proprie). Și asta implică și a spune NU celorlalți pentru a-mi putea spune DA mie. Când părinții descoperă această perspectivă și o pot folosi în relația cu copilul lor, descoperă că dupa un timp copilul însuși se decide să “dea de la el” – această decizie însă are cu totul și cu totul altă calitate decât atunci când părintele sau o altă autoritate decide în locul său că trebuie să împartă. Aici vorbim despre lupta de putere versus autoresponsabilitate. Și o știm cu toții, cei care au crescut în epoca trecută că supunerea cu forța la nevoile celorlalți ne îmbolnăvește și ne face în cel mai bun caz să devenim pe termen lung egoiști.

Și atunci, de ce îi cerem copilului să lase de la el, dacă și noi, ca adulți, nu am da cheile vecinului?

 R.J.: Revenind la “a lăsa de la el” – e mult mai interesant pentru mine ca părinte să descopăr de ce  îi cer celui mai mare să dea de la el. Dacă e pentru propria mea liniște sau pentru propria mea imagine în fața celorlalți, atunci am ales argumentul și unghiul de pornire greșit. Alternativa mea e să vorbesc despre ceea ce simt în loc de a-l eticheta pe copil: “opriți-vă, nu suport așa cum vă certați acum” sau “îmi e jenă de ceilalți, nu mă puteți ajuta și să vă opriți din ceartă?” Nimănui nu-i plac etichetele, nici chiar copiilor. Dacă o fac din motiv pedagogic, pentru a-l învăța pe cel mare să devină social și empatic cu ceilalți atunci am ales instrumentul greșit: nu pot accesa empatia celuilalt fără a fi eu la rândul meu empatic ca părinte! Și o asemenea dilemă parentală e o invitație excelentă să creștem o dată cu copiii noștri.

În astfel de situații intervenim sau îi lăsăm să se descurce singuri, pe principiul Înviață trebuie să te descurci…?

R.J.:După mine nu contează foarte mult “metoda”, ci situația propriu-zisă și calitatea intervenției. Copiii pot face multe lucruri ei inșiși, însă nu singuri. Au nevoie de conducerea adultă, nu pentru că nu s-ar descurca în multe situații singuri, ci pentru că pur și simplu le lipsește experiența de viață și nu pot învăța decât în relație cu cei care îi sunt dragi. Acum câteva săptămâni fetița noastră de 6 ani a avut o dispută cu prietenul ei cel mai bun. I-am auzit cum se certau și cum plângeau amândoi și deși mă așteptam, n-au venit la mine ca în alte dăți. Am bătut la usa lor și i-am întrebat “aveți nevoie de ajutor?” Amândoi au spus “Nu” și am ieșit. După două ore, la masa de seară, fetița noastră a început să povestească de ce s-au certat – în ochii adulți erau fleacuri. Am ascultat-o și apoi am întrebat-o mirată de progresul ei “te descurci, și dacă nu intervin eu?” Raspunsul ei a fost: “Știi doar că pot cere ajutor!”. Nu faptul că s-a descurcat singură a fost relevant, ci faptul că știe că poate apela la ajutor atunci când nu se descurcă singură. Chiar și neprezența mea e un fel de îngrijire și activitate parentală.

Sunt situații în care părintii celor abuzați nu intervin de teama de a nu fi judecațide către ceilalți părinți. Care ar fi calea de mijloc?

R.J.:Și victimele învață ceva dintr-un conflict, nu numai făptașii. Din motive care nu îmi sunt foarte clare suntem obișnuiți să gândim mereu în opoziții de genul infractor – victimă, bun – rău. Calea de mijloc pentru mine e dialogul. În loc să întrebe specialiștii sau să se orienteze după ce gândesc alți părinți, e mult mai inteligent să își întrebe copiii, indiferent de vârsta acestora: “uite, când suntem în parc văd adesea că unii copii te lovesc sau îți iau jucăriile. Pe moment nu stiu exact dacă să intervin sau te descurci și singur, mă poți ajuta?” Cei mai mulți copii, indiferent de vârsta vor răspunde într-un fel sau altul (verbal sau corporal).

Așadar, găsim răspunsul chiar la copil?

 R.J.:Răspunsurile la dilemele parentale sunt întodeauna de găsit în dialog cu copiii – greu ne cade pentru că nu avem dezvoltată o asemenea cultură a dialogului. Pe de altă parte, atunci când motorul acțiunilor (sau al neacțiunilor mele) e teama de a fi judecat de alți părinți, trebuie să știu că e un motor neviabil și dăunător relației cu copilul meu. Al cui e copilul, al meu sau al societății? Cine e responsabil pentru viaa mea și a copilului meu, eu sau societatea? Cine e responsabil pentru propriile mele valori, eu sau societatea? Pentru faptul că nu mai există un consens de valori în ansamblul societății trebuie să decid și să ascult de o altă autoritate – una interioară – decât de cea a moralului societății, autoritate cu care poate am fost obișnuit până acum. Eu încerc să susțin părinții să fie deschiși și să poată decide autentic și din inimă pentru copiii lor, mai degrabă decât să asculte orbește de sfatul specialistului sau constrângerea socială.

 Adesea, copiii se ceartă, copiii se împacă… și se întâmplă ca în urma unor conflicte…copilărești, ajung adulții să se certe între ei. Care ar fi explicația?

R.J.:Faptul că suntem adulți nu înseamnă că suntem mereu maturi în acțiunile noastre. Natura umană e una pur irațională. Explicația mea e că adulții proiectează într-o asemenea situație trăirile proprii “nevindecate”. Fiecare dintre noi a fost măcar o dată în viață atât victimă cât și făptaș și știm exact că ambii suferă deopotrivă, fiecare în felul lui. Aceste dureri sunt “salvate” undeva în corpul nostru iar copiii, prin existența lor, ne aduc zilnic la cunoștiință aceste dureri. E alegerea mea matură daca aleg să cresc și să conștientizez această durere sau nu.

Asociem cuvântul conflict cu ceva negativ, care ar fi însa beneficiile conflictului?

 R.J.:Eu nu văd diferența între pozitiv sau negativ, ci mai degrabă văd conflicte constructive și conflicte destructive. Cele contructive sunt cele în care pot învăța ceva despre mine și în care îl pot cunoaște mai bine pe celălalt – pe aceastea le numesc benefice și le urez bun venit în viața de familie. O familie sănătoasă are active, zilnic, cel putin 20 de conflicte. Noi le numim “echidemne” pe cele la sfârșitul cărora nu există nimeni care să piardă.  Decisiv pentru ca un conflict să fie constructiv e dacă adulții pot lua aceste conflicte ca pe o invitație de a se calibra și a se cunoaște mai bine sau dacă o iau ca pe o luptă de putere. Cele destructive sunt conflictele care se repetă la anumite intervale și care nu aduc nimic nou, ci sfârșesc în lupta de putere. După un conflict destructiv ne simțim mai puțin vitali, demotivați și cu un sentiment de sine scăzut, dar după un confict constructiv și echidemn ne simțim plini de energie și apropiați de celălalt chiar și atunci când nu s-a ajuns la consens.

© Laura Dumbrava, mai 2012 

Feedback-uri dupa Workshopurile de la Timisoara si Sibiu

Pauza publicitara sau de ce sa tin pentru mine ceea ce pot imparti cu altii
Atunci cand dau mai departe munca mea (prin consiliere sau workshopuri sau orice alt canal) nu ma astept sa multumesc pe toata lumea dar mai degraba sa intru in dialog, sa pot "vedea" cu toate simturile lumea celuilalt si a-i da ceea ce are nevoie mai degraba decat ceea ce cere. 
Atunci cand dau mai departe ceea ce sunt eu nu astept ca feedback-ul sa fie o lauda sau o critica la persoana mea - pentru a verifica cine sunt trebuie sa fac mai degraba o introspectie decat sa ma bazez pe ceea ce spun altii.
Atunci cand cei care asculta sunt miscati, iritati, atinsi, sceptici etc. de aceasta munca trezesc in mine o dorinta de a-i asculta, de a-i "vedea" si de a intra in dialog echidemn.
In acest sens, vreau sa impart cu voi ce spun cei cu care am fost onorata sa lucrez in workshopurile din Timisoara si Sibiu. 

Eu sunt una din beneficiarele primului workshop tinut de Raluca in Timisoara. Pot spune ca informatiile obtinute acolo pentru mine ca mama si pentru noi ca familie au fost de un real folos si ne-au schimbat perspectiva in ce priveste cresterea copiilor Sunt recunoscatoare  Ralucai pentru initiativa si efortul ei.

Daca acste informatii vor ajunge in cat mai multe case si scoli romanesti, cred ca societatea nostra ar arata altfel.

mult succes Raluca!

ai toata sustinerea si aprecierea mea

Dana A

_________

Am avut norocul sa particip la o discutie sincera intre prieteni, la o seara a inimilor deschise, unde fiecare a fost ascultat, incurajat, ajutat... `multumim, Raluca! Te imbratisez cu drag! 
D. Dobre

________

Draga Raluca,

Ma bucur foarte mult ca te-am cunoscut si citesc cu mare placere tot ce scrii.

Consider ca sfaturile tale, atat cele primite pe mail, FB sau blog cat si – mai ales – cele “in direct” la workshop au fost utile pe doua fronturi : pe de o parte am inceput sa schimb felul in care comunic si ca urmare relatia cu sotul meu si cu copiii a devenit mai armonioasa;  pe de alta parte am inteles mai bine unele lucruri despre mine ca si fiica.

Am realizat de unde vin anumite tipare de comportament, inoculate de  mama mea, unele care ma deranjeaza si astazi desi sunt adult.Mi-am dat seama ca din cauza faptului c-am fost educata (=dresata) sa fiu “draguta” cu toata lumea chiar si azi mi-e greu sa resping unele abordari care ma deranjeaza (am un coleg care se comporta excesiv de curtenitor si ma supara foarte tare dar imi vine foarte greu sa-i spun direct ca ma deranjeaza asa ca incerc sa il evit cat pot).

In urma primului workshop la care am fost am avut o revelatie – despre cat de diferiti sunt copiii mei si deci  si felul in care comunic cu fiecare in parte ar trebui sa fie specific fiecaruia dintre ei.

Mi-am dat seama ca daca baiatul e mai “inginer” – adica ii place sa i se explice cum functioneaza ceva si este atent la detalii,  in schimb fetita are mai multa fantezie si e mai degraba inclinata sa impartaseasca sentimente si emotii.

Asa incat abordarile prea tehnice o deranjeaza de unde si conflictele.

Consider ca la ambele workshopuri la care am participat ai creat o atmosfera a fost foarte placuta (desi majoritatea parintilor nu ne cunosteam intre noi) si datorita sinceritatii si felului in care ai impartasit experientele proprii lumea a reusit sa se deschida si sa-si expuna problemele fara sfiala.

Mi se pare ca ideile si metodele  tale si ale lui Juul ma ajuta sa gandesc  si apreciez felul in care sunt concepute – faptul ca nu sunt retete ci incurajeaza fiecare familie sa gaseasca cea mai buna cale.

Iti multumesc si sper sa tinem legatura,

Cu drag,

Adriana M

_________

In formarea mea de jurnalist, dar si de coach am descoperit puterea intrebarilor potrivite...iar odata cu workshop-ul despre copilul competent am rezonat foarte bine cu intrebarea: Cum e potrivit pentru amandoi, si pentru tine, dar si pentru mine? Este adevaratul acord, care respecta limitele ambilor subiecti, copil si parinte. Ii arat astfel copilului ca ii recunosc competenta si i-o respect, dar pe de alta parte ca si eu, in calitate de parinte, am niste...competente :))), plus muuuulta responsabilitate. Mi-e mai usor, Raluca Jacono, acum. Si zilnic exersez aceasta intrebare care parca lumineaza dintr-o data solutia. Si a fost doar un prim curs cu tine. Le astept cu nerabdare si pe celelalte! 

Cu gratitudine :) Laura Dumbrava
_________

E foarte adevarat ca a prelua propria responsabilitate pentru viata noastra, pentru copii pentru familie e cel mai bun mod de relationare. Pe de alta parte, in pauza dintre workshopurile tale, pauza in care am exersat acest lucru am simtit o disperare enorma. Tot ceea ce suna atat de firesc, atat de natural si de clar e in practica si in felul in care am invatat sa fiu adesea o usurare dar cel mai des o povara! Nu ma asteptam ca, a realiza acest spatiu echidemn in familie e atat de challenging si de greu  si ca ia atat de mult timp de dezvoltare proprie. Sunt insa foarte constienta ca singura alternativa e sa ii las pe altii sa imi dicteze viata, ceea ce nu imi doresc defel. Iti multuemsc Raluca pentru claritate. 
Andreea A.
______


Desi nu am participat decat la un singur workshop, mi-a devenit clar ca trebuie sa invatam sa empatizam cu copiii nostri ca astfel, viata devine mai usoara si mai armonioasa. E o munca grea de distrus paradigme vechi... Dar sunt sigura ca e o cale in care crestem frumos cu copiii nostri alaturi, fiecare de partea celuilalt si nu impotriva. Si da, Raluca, rolul tau e esential, orice ai spune (si, te rog, nu taia asta la "montaj") e nevoie de priceperea actorului pentru a da viata unui lucru. Si o faci cu atata bucurie, credinta si frumusete si mai ales, prietenie si empatie.

Adriana Barcean
______


Pentru mine a fost terapeutic. Imi doresc sa devin la fel de competenta (cel putin) ca tine si sa devin la randul meu un implementator al acestei misiuni: de-a vedea competentza in ceilalti si de-ai ajuta s-o vada si ei unii in altii. O fac cu oarece stangacie, ceea ce e dovada ca lucrez la ceva nou in mine. Sa stii ca am avut parte in traininguri de foarte multe teorii pe acelasi subiect, dar sa stii ca atunci cand le-am "auzit/vazut" la tine par cu totul noi, pentru ca tu le contii nu doar in minte, ci si in inima si in gest. Un lucru esential pe care eu l-am invatat de la workshopul acesta a fost ca... ar fi bine sa privesc cu atentie, ca-n felul acesta as vedea multe lucruri noi in ceea ce altfel as numi "familiarul" de zi cu zi. 


Anca Tiurean - terapeut familial
______


Iti multumesc ca m-ai invatat sa ma descopar pe mine..sa fiu eu si sa ma comport ca atare cu copilul meu.
Mi se parea totul o inginerie fara inceput si fara sfarsit, dar acum imi dau seama ca solutiile erau atat de simple si erau la mine...cautam formule si retete magice , incercam sa fiu mama autoritara pe care o cerea anturajul de prieteni (dar nu eram si copilul ma simtea)...in timpul semninarului de la Sibiu in anumite momente m-am abtinut sa nu incep sa plang..mi-am dat seama cate greseli au facut uneori (fara sa vrea) ai mei cu mine, cate am pierdut pentru ca nu am stiut sa comunicam unii cu altii...si cat mai pierdem...si cate greseli am facut si sigur mai fac cu copilul meu. Imi suna mereu in minte urmatoarea fraza "Copilul tau este competent! Tu esti?" 
Ana-Maria Micu