Faceţi căutări pe acest blog

Se încarcă...

Translate

30.5.14

Evenimentele Familylab din toamna 2014

Iata ca am fixat deja programul de toamna pentru prietenii mei din Romania. Sunt bucuroasa sa va anunt urmatoarele evenimente familylab cu Raluca Jacono: 

Brasov 20.09 - 21.09.2014 
"Copilul tau competent" , organizat de suntpitic.ro si Happy Moms a carui detalii si informatii pentru inscriere le gasiti aici.

Timisoara 21.10 - 22.10.2014
"Consilierea familiei: perspective si proces" un workshop destinat profesionistilor: detaliile si informatiile de inscriere le gasiti aici. Persoana de contact este colega mea Anca Tiurean

Timisoara 23.10.2014
Consiliere individuala pentru familii si cupluri si supervizare (directa sau indirecta) pentru profesionisti cu Raluca Jacono, programarile sunt limitate la ca. 4 familii. Contact si informatii: Anca Tiurean

Timisoara 24.10 - 25.10.2014
"Agresivitate si empatie: gemeni existentiali", workshop destinat parintilor. Detalii, contact si inscrieri le gasiti aici.







14.5.14

Despre problemele scolare ale unui copil de 10 ani si dilemele unui parinte:


Un tata m-a intrebat ce sa faca cu fiul sau de 10 ani care primeste multa critica din partea dascalilor la scoala. Dialogul nostru a fost urmatorul:

"Fiul nostru e tinta multor critici de la scoala. Toti il gasesc mereu vinovat de ceva. Cum sa faca sa poata iesi din aceasta situatie si pozitie?"

"O poate face numai cu ajutorul parintilor sai. Copiii se pot apara prea putin de etichetele adulte. Asta inseamna ca va trebui sa stati de vorba la modul cat mai serios posibil cu profesorii lui pentru a putea constata in primul rand care anume este situatia. 
Fiti atenti la urmatoarele aspecte: e fiul vostru unul care "o cauta cu lumanarea" sau sunt dascalii sai pozitionati negativ in general fata de elevi? De cand are acest comportament? Spun acest lucru din experienta cu faptul ca orice comportament nou si aparent deviant al copiilor are ca si sursa un comportament deviant al adultilor. 

Abia de aici incolo puteti gasi solutii satisfacatoare pentru fiul vostru. Ingredientul cel mai de pret pe care i-l puteti da este sa aveti 200% incredere in faptul ca, comportamentul fiului vostru are SENS si LEGATURA cu felul in care se comporta adultii din jurul sau - fie in familie fie la scoala. Or, atunci cand ati gasit cauza comportamentului fiului vostru pot spune un singur lucru cu siguranta: ca ceva anume in calitatea relatiei din partea adultilor cu fiul dumneavoastra va trebui sa se schimbe." 

"Asta inseamna ca profesorii lui sunt de vina ca el se comporta asa?"
"Nu. Nu e important cine e de vina. E mult mai important faptul ca profesorii sunt responsabili pentru felul in care aleg sa relationaze si sa priveasca un anumit comportament al copiilor: daca aleg sa o ia drept afront la persoana lor sau daca aleg sa il accepte ca fiind un feedback si o invitatie la dialog. Prima e alegerea de a incepe o lupta de putere cu elevul iar a doua e alegerea de a intra in dialog. In acest sens vine n-are nicio relevanta si nu exista". 

© 2014
Raluca Jacono - Familylab



8.4.14

Interviu cu Raluca Jacono pe portalul suntpitic.ro

Interviu realizat de Eliza Biro cu subsemnata:


Raluca  Jacono este un excelent specialist în educația parentală. Ne inspiră zi de zi pe blogul său și ne insuflă speranța că, ascultându-ne copilul și acordându-i încredere, putem deveni părinți mai buni, putem învăța să cooperăm cu acesta și să creăm o relație echidemnă. Experiența, pasiunea și talentul se îmbină cu succes în munca sa fie că este vorba de articolelele, de cursurile sale sau de activitatea desfășurată ca terapeut. Am stat de vorbă cu Raluca despre problemele cu care se confruntă părinții în relația cu copiii lor.
1.      Multă lume te cunoaște și îți apreciază munca. Pentru cei care nu te cunosc, cine este Raluca  Jacono ?
În primul rând sunt un om ca toţi oamenii. Sunt femeie, parteneră, mamă, terapeut familial şi trainer Familylab. Activez atât în reţeaua Familylab Austria, cât și în boardul de conducere al Familylab Internțional. În același timp sunt pe cale de a dezvolta alături de colega mea din Timişoara, Anca Tiurean şi reţeaua Familylab România.
(...)
5.  Mulți părinți consideră că limitele sunt o piedică în calea dezvoltării armonioase a copiilor. Pe de altă parte, alții abuzează de impunerea limitelor. Cât de importante sunt limitele pentru relația părinților cu copiii lor ?
Cred că limitele sunt foarte importante în orice relație de dragoste. Nu cred în a impune limite copiilor în sensul de a crea îngrădiri sau prohibiții în jurul acestora, dar cred că e important ca părinții să fie bine definiți – de pildă să fie clari în ceea ce privește propriile lor limite, ce vor și ce anume nu vor. Copiii au nevoie de aproximativ 5 ani până când pot implementa activ în comportamentul lor care sunt valorile în care cred părinții lor. Ce anume vor părinții de la ei, ce anume nu vor. Majoritatea luptelor de putere se nasc din cauza faptului că părinții vor ca să învețe copiii lor valorile familiei în care trăiesc – doar că o vor prea rapid și vor prea mult deodata. Faptul că aceștia reușesc să învețe în 5 ani care sunt valorile cu care trăiesc părinții lor, între noi fie spus, mult mai rapid decât adulții învață în relația cu partenerul care îi sunt valorile și nevoile acestuia!
6. Ce implicații are „nu-ul” în viața copiilor noștri. Este greșit să le spunem câteodată „nu” ?
Nu e greșit. Cu condiția să fim capabili să ne dedicăm într-o anumită măsură și cu un DA necondiționat! În primii 1,5 ani de viață, copiii, pentru a se dezvolta sănătos, au nevoie de un DA 100% din partea parinților lor. Au nevoie ca părinții să reacționeze instantaneu la nevoile copiilor. După această vârstă e la fel de necesar ca părinții să poată spune un NU din suflet copiiilor și unul celuilalt. Un NU adresat copilului sau partenerului este cea mai adâncă dovadă de dragoste – și aceasta pentru că este un DA din inimă pentru mine însumi. Numai atunci când îmi pot spune uneori DA mie însumi și NU celorlalți, pot fi capabil să mă reîntorc în mod  autoresponsabil și activ la comunitatea familială.
Acest lucru îl învață copiii doar din familie, atunci când adulții se sutin reciproc în a spune NU. Din păcate, mai ales noi în România, cu trecutul nostru comunist, nu avem o tradiție care să recunoască faptul că o comunitate puternică se naște din indivizi puternici și nu, în mod tradițional din sumă indivizilor care sunt pregătiți să renunțe la șine în favoarea comunității. Nevoia umană de individualitate e cel puțin la fel de puternică că și nevoia de comunitate  și nu se exclud una pe cealalalta a în cele mai bune condiții se întregesc.
Cu toții ne dorim copii responsabili care să fie capabili să spună NU prietenilor, alcoolului, drogurilor, sex-ului nedorit etc.etc. De aceea e important să putem da un exemplu de un NU din inimă, exersat în cercul familiei.
Nici democrația cu principiile ei nu ne ajută în acest punct al relațiilor de dragoste !   
7. Ce părere ai despre conceptul de „răsfăț” ? Când se poate vorbi despre un copil că este răsfățat ?
Copiii pe care îi numim în general « răsfățați » care mereu cer atenție, bunuri materiale, sunt mofturoși, etc. sunt copii însingurați. Sunt copii care au primit prea mult din ceea ce își doresc și prea puțin din ceea ce au nevoie. Copiii cooperează cu comportamentul adult și, atunci când primesc dragoste sub formă de atenție, sub formă de cadouri, sub formă de serviciu, vor învață că aceasta este forma de dragoste pe care o primesc de la părinții lor și vor coopera cu ea : vor cere din ce în ce mai mult, fiind singură formă de afecțiune pe care o cunosc. Cum această formă de dragoste nu îi « satură », vor cere tot mai mult din această formă și astfel, un cerc vicios începe : părinții le reproșează că sunt răsfățați fără a putea prelua responsabilitatea asupra propriului comportament care a definit afecțiunea în mod greșit, copiii se vor simți tot mai frustrați și mai
« greșiți » așa cum sunt.  Cadourile sunt cadouri, serviciul este serviciu, atenția este atenție și nimic din ele nu este dragoste. Cine e mereu în centrul atenției este însingurat!  De aceea părinții de copii răsfățați trebuie să își ia sub lupă propria expresie a dragostei și afecțiunii cu care copiii cooperează în mod distructiv. Comportamentul « răsfățat » al copiilor are mereu sens – este acel feedback competent pe care îl aminteam mai înainte, un feedback la un comportament adult distructiv. Copiii pot doar arăta atunci când nu le merge bine cu un anume comportament. Pentru a  « drege » lucururile nu pot fi responsabili – aceasta este responsabilitatea adulților.
8. Mulți părinți se simt vinovați că nu se joacă suficient de mult cu copiii lor. Cât de mult ar trebui să se implice părinții în joaca celor mici 
Din perspectiva copiilor joaca este toată existența lor. E o idee bună, părinții să se joace cu copiii lor- ce e important este să clarifice de ce anume se joacă cu copilul lor. Când copiii sunt mici, până la circa 2 ani, cred că joacă împreună cu părinții nu poate avea delimitare în timp. Apoi, când dinamica familiei se schimbă, experiența mea îmi spune că cel puțin o jumătate de oră pe zi e benefică pentru părinți și copil. Ce e absolut important este că în acest timp părinții să se lase conduși de copil, să fie curioși « cine e copilul meu astăzi ? » în jocul său. Ceea ce văd uneori este că părinții au un « scop » ascuns, să educe, să hrănească, să « ajute » dezvoltarea copilului, să manipuleze atunci când se joacă. Or, așa cum a spus Goethe copiii « simt intenția și le piere pofta». Copiii simt acest lucru și nu se mai simt conectați, ci obiecte ale educației parentale. În aceste condiții prefer ca părinții să nu se joace deloc cu copiii lor.
Asta mă duce cu gândul la conștiința încărcată pe care ai menționat-o. Nu e important cât și ce ne jucăm cu copiii noștri, ci cum și de ce ne jucăm. Eu am uitat să mă joc. Ca adult, m-am văzut a fi o mamă căreia nu-i place să se joace. Și aici am primit un ajutor fantastic de la fiicele noastre. Le-am rugat să mă ajute să învăț să mă joc cu ele. Chiar dacă nu găsesc plăcere în a mă jucă de-a prințesa sau de-a pirați – găsesc mare plăcere să fiu conectată cu copiii mei, să le savurez energia, să mă deconectez eu de « viață adultă » și- foarte important pentru mine- să învăț să « let go » din controlul adult! Numai pentru faptul că am descoperit ce anume mă inspiră în joaca cu copiii mei, că am găsit un sens în ea, mă pot jucă în voie. Nu e un serviciu pe care îl  fac numai pentru copiii mei, ci o fac pentru relația noastră și pentru mine însămi. Acesta perspectivă e un pansament pentru conștiința încărcată. Conștiința încărcată nu ajută pe nimeni – e ca un balansoar, te ține în mișcare și nu te duce nicăieri.
9. Ce înseamnă în viziunea ta „timp de calitate” petrecut cu cei mici ?
Înseamnă ceea ce descriam mai sus. Timpul de calitate nu e programabil. La fel cum nu e programabil să ne îndrăgostim sau să fim « prezenți » mental atunci când o vrea numai unul din parteneri. Ce e antrenabil e capacitatea de a crea calitatea atmosferei și atunci când  timpul e puțin !
10. De obicei, mămicile sunt cele care sunt mai preocupate de aspectul educației, de modul cum își cresc copiii. Ele merg la cursuri, ele citesc cărți de parenting. Dar tații ce rol joacă în viața copiilor lor ?
Doamne ajută, copiii nu citesc cărțile acelea și nu trebuie să meargă la curs să învețe cum este să fii copil. Nu mă exclud, și eu fac parte din categoria mamelor care, în căutare de modele de rol am citit enorm pentru a putea pune la un moment dat cartea deoparte și a trăi ceea ce simt! E una din miile de modalități de a deveni părinte. Ceea ce știu cu siguranță este că taților le este imposibil să învețe de la partenerele lor cum să fie părinte ! Tații au alte canale de conectare și ultimul lucru de care au nevoie e părerea parțial expertă a mamelor / partenerelor. Și tații cooperează cu comportamentul partenerei – unii se angrezeană în discuții contradictorii, alții acceptă expertiza partenerei și capitulează înainte de vreme, lăsând responsabilitatea lor pe umerii ei. În ambele cazuri copiii și familia au de pierdut.
Dacă mamele care învață la cursuri despre empatie în relația cu copiii pot fi empatice și cu partenerii lor, dinamica familiei are mult de câștigat.  La cursul meu din Timișoara de săptămâna trecută au luat parte destul de mulți tătici. Și asta pentru că așa au vrut partenerele lor. Unii au venit din curiozitate, alții au venit din  nesiguranță. Cu toții au plecat ușurați că nu au nevoie să își « asculte » partenerele, ci să se asculte pe ei înșiși.
Copiii beneficiază enorm dacă au în viață lor doi părinți care pot cădea de acord că nu sunt mereu de acord !
(...)


Puteti citi interviul in intregime aici: http://www.suntpitic.ro/interviu-cu-raluca-jacono-trainer-familylab/

4.3.14

"Comunică echidemn" Workshop cu Raluca Jacono la Timisoara - martie 2014











  • COMUNICĂ ECHIDEMN
    cu Raluca Jacono

    învață să comunici echidemn cu copilul, cu partenera/ul, cu prietenii, cu șeful și colegii tăi

    WORKSHOP la TIMISOARA
    28 + 29.03.2014
    9°°-17°°

    Live in Timisoara + transmisie online prin Skype

    Cu toții suntem foarte diferiți unii de ceilalți - adulții și copiii deopotrivă. De aceea e valabil pentru toți membrii familiei să caute noi modalități de comunicare prin care să își poată exprima dragostea unul față de celălalt, într-un fel care e la rândul lui recepționat a fi plin de dragoste. Atunci când aceast mod de relaționare se împotmolește intervin conflictele și dilemele parentale:

    Dacă vă întrebați:
    ° cum să fac atunci când comunicare devine grea
    ° cum să mă reactionez atunci când mă enervează ceva
    ° cum să/mi exprim propriile limite
    ° ce să fac, dacă partenerul meu gândește diferit de mine
    ° cum să reușesc să comunic mai bine cu cei din jur
    ° cum pot să îmi înțeleg mai bine copilul
    ° ce să fac dacă celălalt nu ascultă ceea ce vreau să îi
    transmit

    atunci vă invităm la acest workshop.

    Scopul acestui workshop este de a susține părinții și profesioniștii în dezvoltarea potențialului lor real și nu de a-i critica sau a-i învinovăți pentru greșelile lor.

    Workshopul este structurat - pe langă o serie de impulsuri teoretice - ca un atelier deschis în care participanții sunt invitați în mod activ să discute cu trainerul întrebări și cazuri concrete din viața lor de familie sau profesională. Această formă de acompaniere în grup s-a dovedit de a lungul anilor a fi foarte fructuoasă - participanții au ocazia să învețe multe din experiența proprie și a celorlalti.

    Workshopul este structurat pe 2 zile, exista posibilitatea participarii separate (doar vineri sau doar sambata)
    Participantii din alte localitati sunt invitati sa participe prin Skype la acest workshop.

    TRAINER:
    Raluca Jacono
    consilier familial și trainer Familylab, Austria
    terapeut familial, iFsS

    DETALII DESPRE INSCRIERE:

    Numarul de locuri este limitat.

    Taxa de participare
    □ 80 € sau 360 RON / 2 zile
    □ 45 € sau 220 RON / 1 zi

    Al doilea parinte / bunica / bona beneficiaza de 50 % reducere din costul total
    Membrii grupului "Parinti clari - copii puternici" beneficiaza de 20 % reducere

    Modalitati de plata:
    paypal
    virament bancar in lei
    virament bancar in €
    cash

    Inscrierile se efectueaza pana la data de 17.01.2014
    Confirmarea locului se face o data cu achitarea taxei de participare - in ordinea intrarii acesteia.

    DATELE DE CONTACT PENTRU INSCRIERE:

    Folositi va rog urmatorul formular de inscriere online:
    https://docs.google.com/forms/d/1U7Jd8w-s5CsJKTEDje7p_iBwrUAEQ1G4sjEAqRQZ7lg/viewform
    sau contactati:
    Psih. Anca Tiurean Get Started
    anca.tiurean@yahoo.com
    si veti primi un formular de inscriere si detaliile privind participarea

    LOCATIA CURSULUI:

    Hotelului Check Inn, Timişoara, strada Mioriţa nr. 11-13, zona Complexului Studenţesc. Sala de conferinţă se află la etajul 4.

21.2.14

DESPRE RELATII DE CALITATE

DESPRE RELATII DE CALITATE - SCRISOARE DESCHISA

Salut C.,

Regret ca nu pot sa ajung sa particip la intalnirea voastra pe tema "Relatii de calitate". E o tema care mi-e de interes central, nu doar prin natura meseriei de psihoterapeut - inainte de a fi terapeut am avut ca si voi interes pentru calitatea relatiilor dintre mine si ceilalti. Poate vom avea ocazia sa ne intalnim la orcare dintre urmatoarele evenimente pe aceeasi tema. Pana atunci va trimit o scrisoare, pe care nu tin neaparat s-o includeti in intalnirea voastra, dar care sper sa va inspire pe cei care o cititi spre deschiderea unui dialog fructuos intre voi si ceilalti invitati.

In mintea mea, definitia unei relatii de calitate este diferita de la om la om. Calitatea este data in viziunea mea de masura in care atmosfera (sau etosul) relatiei respective este de caldura, empatie si perspectiva echi-valorica asupra persoanelor implicate in relatie, multumita careia integritatea si limitele personale ale ambelor parti sunt respectate, experientele validate si competentele personale sustinute in dezvoltarea lor, iar cei doi pot sa se simta demni si acceptati pentru ceea ce sunt (deci pot fi, in siguranta, autentici). Intrebarea mea pentru fiecare este: ce inseamna o relatie de calitate pentru tine? Care e acea relatie in care simti ca cresti si ca te implinesti ca persoana? Ce asteptari si temeri ai in legatura cu relatiile de prietenie / dragoste?

In relatiile formale de tip sef-subaltern, profesor-student, etc - exista posibilitatea unei relationari de tip personal, adica sa fiu eu insami, personala, sa vorbesc la persoana intai, sa fiu empatica, sa imi exprim valorile si limitele personale intr-un mod cat mai clar si asa mai departe. Relatiile formale sunt insa de multe ori in pericol de-a ramane protocolare, datorita faptului ca oamenii relationeaza intre ei impersonal, vorbind numai in termeni de reguli si regulamente, fiind simpli purtatori de cuvant, neasumandu-si raspunderea pentru ceea ce fac, spunand ca "sunt obligati" abuzand de putere, privindu-se unii pe altii ca "resurse umane" dispensabile, iar asta afecteaza calitatea relatiei de colaborare. Intrebarea mea privitoare la relatiile de colaborare este cum sa mentin o atitudine personala fara sa pic in sfera privata? O alta intrebare imi este ce pot eu sa fac ca in relatiile mele de colaborare, sa imbin optim indeplinirea sarcinilor (obedienta fata de regulament si protocoale) cu responsabilitatea personala (libertatea de a decide, de-a aduce inovatie, de-a da un caracter personalizat muncii mele)?

Cand ma gandesc la ce anume poate sa impiedice stabilirea unor relatii de calitate intre oameni, imi vine in minte suferinta. Suferinta este insa dupa mine si oportunitatea dezvoltarii unor relatii de calitate - totul depinde de context si de persoanele implicate si de modul in care acestea actioneaza in momentul in care simt suferinta, la sine sau la altul.

Pe langa suferinta curenta, fiecare dintre noi ducem in spinare si o suferinta trecuta, care ne-a dezvoltat un anumit tip de reflex de aparare la care ne vine usor sa apelam, mult mai usor decat sa devenim creativi sau colaborativi. E o suferinta care ne impinge sa alegem relatii in care cineva ne complementeaza. Aceleasi caracteristici care ne-au facut sa ne indragostim de cineva, sunt parca si cele care ne frustreaza cel mai tare la persoana respectiva, mai devreme sau mai tarziu. Si mai exista o suferinta viitoare, cea spre care privim atunci cand ne dam seama ca scandalul de azi nu e nici primul nici ultimul. Cand imbratisam ideea ca oamenii prin diferentele dintre ei ajung iar si iar mai devreme sau mai tarziu in conflict, incepem sa invatam si sa ne deprindem cu arta conflictului, astfel incat sa devina constructiv. Multe relatii insa, in care oamenii au o conceptie naiva despre ei insisi si despre relatii, se tem de conflict si cauta sa il evite, motiv pentru care relatia nu se poate construi si poate fi frumoasa pe moment, sub iluzia unei false armonii, dar se demoleaza cu fiecare nou conflict prost gestionat sau putrezeste cu timpul.

Nu prea cred in "nepasare" - din experienta mea n-am cunoscut nici un om caruia sa nu ii pese de cineva, altul decat el insusi. Dar cred ca uneori, pe moment, un om care este foarte plin de problemele lui, nu poate sa tolereze impact suplimentar din partea altuia. Si-atunci e firesc sa se orienteze spre sine, sa se ingrijeasca de sine, pentru ca refacandu-si stocul de energie sa poata, daca vrea, sa fie disponibil si pentru altii. Am vazut cu ochiul liber ca "egoismul" e un fenomen care vine si trece usor, si natural, de la o clipa la alta, atunci cand ii fac loc sa existe, atat cat are nevoie sa existe. Ideea mea e ca omul se intoarce spre el insusi, cautand contact cu el insusi, luandu-si pulsul nevoilor, pentru a restabili un echilibru interior indispensabil. Sigur ca imi place sa primesc ajutor, dar nu vreau sa primesc ajutorul unei persoane aflate acum in dezechilibru, care pe moment e tulburata de alte lucruri care n-au de a face cu mine si care si daca s-ar stradui, n-ar reusi decat sa adauge la frustrarea mea. De-asta pot sa inteleg egoismul, sa il apreciez si sa nu il condamn, sa ii spun partenerului meu ca e-n regula sa ma refuze, ca ma descurc eu cu frustrarea mea altfel momentan.

Acuzele, insa, sunt cu totul altceva. In momentul in care intoleranta mea la refuz ma determina sa spun: "esti un egoist! Numai la tine te gandesti" asta intr-adevar poate sa dauneze relatiei, prin simplul fapt ca submineaza integritatea si demnitatea celuilalt si ma pastreaza pe mine in expectanta naiva ca scopul existentei celuilalt e sa imi faca mie pe plac, doar pt ca mi-e prieten sau sot, sau parinte sau copil. Faptul de-a fi in relatie stransa cu cineva, nu imi da vreun drept de folosinta asupra corpului si sufletului acelei persoane. Iluzia c-ar fi asa, dauneaza relatiei pe termen lung.

O experienta memorabila impreuna este o colectie de conflicte prin care am trecut si prin care relatia noastra s-a aprofundat si intarit - asta inseamna ca post conflict am avut parte de-o experienta implinitoare a impacarii, intr-un mod sanatos, fara compromis sau resentiment, iar asta se poate intampla numai intr-un climat de dragoste neconditionata. Ma intreb si va intreb si pe voi, putem iubi neconditionat? Ce-ar fi nevoie ca sa putem iubi neconditionat? Si ce implicatii ne imaginam ca ar avea dragostea neconditionata?

Timpul petrecut de oameni impreuna nu e dupa parerea mea decisiv referitor la calitatea relatiei, ci cum se intampla ceea ce se intampla in timpul acela, conteaza. Mergem la munca, avem poate doar 1-2 ore seara in care ne vedem si doar in 2 din 4 weekenduri. Insa acele momente sunt esentiale. De calitatea lor, de calitatea dialogului dintre noi in acele momente, de calitatea tacerii dintre noi chiar, depinde stabilitatea si atmosfera relatiei. In urma cu cativa ani, intr-o perioada, putinele momente pe care le petreceam cu partenerul meu din cauza serviciului solicitant, le petreceam certandu-ne despre cat de putin timp avem, despre dor, despre cat de important este serviciul, despre felul in care ne certam, despre ce e important si ce nu e important, etc. Acum sunt recunoscatoare pentru acele certuri repetate, pentru ca si eu si el ne-am certat cu sens si cu intentia de-a construi o viata in doi, cu care sa rezonam fiecare. Am incalcat asteptarile altora si unul altuia. Am facut gesturi reflexe si gesturi neasteptate sau contraintuitive. Ne-am injurat. Ne-am cerut iertare. Ne-am suspectat. Ne-am amenintat. Am vorbit despre toate astea dar si despre cum am prefera sa ne certam pe viitor, pt ca se pare ca nu toate astea care ne vin usor la nervi sunt si utile. Ca multe dintre ele sunt suparari care nu ne apartin, suparari pe care le-am vazut interminabile la ai nostri si acum le luam si noi pe brate ca sa ne dovedim noua insine ca le putem termina. Conflictele in relatii nu sunt deloc placute. Nici chiar cele constructive. Insa poate fi foarte placut ce se intampla intre ele si pe termen lung, cand le privim si ne privim cum am reusit sa depasim si sa construim relatia, in ciuda atator dificultati.

Ultima mea intrebare este: cum va certati si cum va impacati?
Daca as putea participa alaturi de voi la intalnire, acesta ar fi tipul de exercitii pe care mi-ar fi drag sa le incercam. Certuri experimentale din care sa invatam, dialogand post-factum despre ce-am simtit si ce s-a intamplat in interiorul nostru si care e legatura cu reactiile pe care le-am avut. Asta ar fi un exercitiu de dialog si un model de impacare constructiva. Iti multumesc pentru intrebarile pe care mi le-ai adresat si astept cu interes sa le abordam impreuna la o intalnire prin viu grai.

Cu drag,
Anca Tiurean

14.2.14

CE INSEAMNA CA "IUBESC"? DE UNDE STIU CA SUNT IUBITA?

In ultimul timp am primit la cabinet numeroase cupluri care au venit sa vada daca mai exista vreo speranta pentru relatia respectiva, sau e timpul sa divorteze. Zic ca nu se mai iubesc sau ca da, se mai iubesc sau ca nu mai stiu daca se mai iubesc sau nu. Niciodata nu pot ghici "la ce se refera". Cu toate ca si eu stiu "iubirea", stiu si ca fiecare om are o alta experienta si conceptie despre ce este si cum se manifesta sau exprima iubirea. Conceptiile fiecarui om sunt limitate (finite) si unice. Nimeni nu detine "adevarul" sau "definitia corecta", fiecare isi contine limitele propriei lui experiente de viata.

In ziua de azi casatoria nu mai e o necesitate sociala, ci o alegere emotionala si existentiala bazata pe premiza ca: "sunt dispusa sa traiesc cu tine numai daca traiul cu tine imi imbogateste viata" - iar imbogatirea vietii nu tine doar de abilitatea unuia de a oferi, ci mai ales de abilitatea fiecaruia de a PRIMI si contine.

Felul in care s-au iubit parintii nostri (ce s-a intamplat intre ei) si felul in care am fost iubiti in copilarie (adica cum s-au comportat parintii nostri cu noi) si felul in care am trait experienta increderii de-a lungul copilariei - pe-aceste experiente se fundamenteaza conceptia/asteptarile/temerile noastre unice si personale cu privire la iubire si e cadrul nostru de referinta cand intram intr-o relatie de cuplu. De multe ori simt ce-au simtit parintii mei. Implinirile lor devin idealul meu, iar neimplinirile lor devin parca sarcina si provocarile mele. Dar mai exista o parte a iubirii care e mereu in santier.

Ati auzit de "relatii obiectale?" sa iubesti "obiectal" inseamna sa il iubesti pe celalalt ca pe un obiect, adica doar in masura in care ai nevoie de el pentru ceva: ca te apreciaza pentru ceea ce esti, ca iti alina singuratatea, a te-ajuta cu chiria sau ratele, ca iti aduce flori sau genul de probleme pe care ti le prilejuieste e genul de probleme cu care esti obisnuit(a), etc - in centrul preocuparii e propria persoana si CE ARE CELALALT SA IMI OFERE. Sa iubesc pe celalalt ca subiect, ca fiinta cu demnitate si drepturi egale, cu liber arbitru si valoare personala care decurge din unicitatea sa, cu preferinte diferite, cu laturi pe care nu le inteleg sau cu unele usi care-mi sunt inchise, este un alt nivel sau un alt fel de iubire iar a-mi asuma experienta unei astfel de iubiri inseamna ca voi avea parte de multe si profunde frustrari si schimbari: atat in rutinele cu care m-am obisnuit cat si in felul cum privesc viata. In sensul acesta CAT IMPACT POT SI VREAU SA PRIMESC? e intrebarea.

Multi oameni cauta pe cineva care "sa mi se potriveasca". Iar acel cineva care mi se potriveste este si cineva impreuna cu care "ma dezvolt ca persoana", ceea ce inseamna ca nu va fi tot timpul armonie, ci persoana iubita imi va prilejui multa frustrare, ma va face sa ma confrunt cu fantomele din interiorul meu si imi va oferi prilej nou sa ma autodiferentiez, sa fiu eu, sa decid pentru mine, sa imi asum responsabilitatea pentru propria persoana. O copilarie intreaga, majoritatea oamenilor indiferent de cultura a trait in familii in care faceau eforturi "sa se potriveasca" asteptarilor si cerintelor familiei de origine, adultii-parinti fiind la randul lor convinsi ca "copiii trebuie crescuti de parinti" si mai rar se intampla sa gasesti vreo familie in care parintii sa marturiseasca: da, noi si copiii crestem impreuna si ne crestem unii pe altii. De aceea, ma gandesc ca dorinta de-a avea un partener care "mi se potriveste" in sensul ca face totul in acord cu interiorul meu, este o conceptie naiva despre relatii, cu care probabil multi tineri pleaca pe drumul vietii de adult, o auto-amagire care mai devreme sau mai tarziu se spulbera in contact cu realitatea, cu omul real.

Sa zicem ca nu ma intereseaza meciurile de fotbal, dar pentru partenerul meu ar putea sa fie ceva extraordinar. Cand sunt indragostita e mai probabil sa merg la meci cu el, de dragul contactului cu o fiinta care IMI PLACE SI MA PLACE asa cum sunt, ne apreciem unul pe altul, sunt atat de deschisa sa imi elucideze tainele fotbalului si ascult cu entuziasm pasiunea si fervoarea cu care povesteste despre ce se intampla in teren care are atata insemnatate pentru existenta lui ca spectator. Mai devreme sau mai tarziu insa va trebui sa invatam sa traim si in altfel de contact, ramanand un cuplu la fel de linistit cand unul e la meci si celalalt e altundeva, facand ceva ce prefera. Acest tip de contact se realizeaza prin dialog echidemn: un dialog in care apreciem cat de diferiti suntem si sa cautam a ne cunoaste unul pe celalalt iar si iar, si sa facem loc trairilor si experientelor personale ale celuilalt, in loc sa condamnam diferentele si sa incercam a le elimina. 
- Du-te la meci daca iti face placere. Mi-am dat seama ca nu-i pentru mine. Te superi daca nu vin cu tine? 
- Da. N-o sa fie la fel de fain fara tine. Vreau foarte mult sa vii si tu, dar daca ti se pare plictisitor mi-i okey ca nu vii, mai bine te stiu linistita altundeva, unde nu te plictisesti si nu te framanti cum ca-ti pierzi vremea. Iar daca te razgandesti, si vrei sa vii, ne vedem acolo, la stadion.
- Mie imi place la dezbaterile studentesti. Mi-ar fi drag sa te iau cu mine acolo cand esti liber. Ai veni?
- Vai, nu inteleg ce gasiti voi atata de fascinant in vorbit si rasvorbit despre nu stiu ce. N-as putea sa rezist nici 5 minute, ma plictiseste si numai gandul. Te rog nici sa nu ma inviti. Du-te tu linistita daca iti face placere.
- Seara faina!
- Distractie placuta!

Nu vreau sa va scriu despre cata frustrare si griji se pot rasuci in interiorul celor doi parteneri pana sa poata ajunge sa isi genereze prin dialog echidemn liber arbitru in loc de zece porunci si amenintarile aferente. Singurul fir de care ne tinem amandoi sa nu ne pierdem in mijlocul apelor sarate in care ne-am cufundat de-atatea ori este un fir din interiorul propriu. Un fir tare incalcit cu care ne-am enervat de nenumarate ori si care se incalcea si mai tare daca celalalt incerca s-ajute cu firul lui la descalcirea firului meu sau invers. Cand fiecare si-a vazut de firul lui si ne-am indemnat reciproc la asta, uneori cu nervi si respingere ("vezi-ti de treaba ta!") alteori cu calm si empatie ("poate te pot ajuta daca imi zici cum ai nevoie - sa fac ceva anume, sa te las in pace?"), fiecare s-a simtit sustinut in a-si trai propriile experiente si construi propriile ancore interioare. E ceva sa fim in relatie doi oameni intregi si autonomi si e cu totul altceva sa fim mereu nevoiasi emotional, agatandu-ne unul de altul ca un pietroi de piciorul unui inotator. Stiu ca iubesc, pentru ca: ma iubesc destul sa preiau fraiele propriei vieti si il iubesc destul incat sa-i pot multumi autentic pentru modul in care imi prilejuieste bucurii si frustrari. Stiu ca ma iubeste pentru ca se framanta adesea si se pregateste pentru a infrunta ziua in care nu vom mai trai impreuna.

Anca Tiurean
FamilyLab

1.2.14

Despre focalizare şi multitasking



 Am considerat întotdeauna ca ceea ce avem la îndemână sunt resurse utile sau pot fi transformate în resurse utile, cu un pic de creativitate, de aceea nu m-am speriat de faptul că toţi mai mulţi copii au aparatură multifunctională cu ei tot timpul. Internet, cameră video, telefon mobil, calculator, gps, sute de aplicaţii utile în învăţământ. Ele sunt oportunităţi de aprofundare a învăţării prin creativitate, colaborare, conectare cu alţii, acces la informaţie, etc. Dar avem şi noi (nu doar copiii) o problemă de concentrare şi stăpânire a propriei atenţii în această eră a diversităţii şi distragerii.

“Dependent de telefon” sau plictisit de ce-i înafara lui? Problemă prea grea la matematică sau dificultate de concentrare asupra ei? Iată numai două din numeroasele întrebări care justifică pentru mine nevoia de a învăţa şi a prilejui celor mici învăţarea despre gestionare autoresponsabilă a propriei atenţii. Succesul într-o activitate depinde în bună parte de capacitatea de-a ne focusa atenţia şi energia în activitatea respectivă. Gama largă de sarcini pe care le avem zilnic, ne solicită cumva să avem atenţie distribuită. Însă cât de distribuită înseamnă deja împrăştiată? 

În copilărie creierul se află în plin proces de dezvoltare. Este perioada cea mai propice dezvoltării unor reţele neuronale de suport, care fac posibilă concentrarea sustitută, însă este nevoie de exerciţiu în acest sens. Ca orice exerciţiu, avem nevoie de conectare atât cu propriul interior cât şi cu cineva din exterior, in timp ce ne ocupăm de activitatea curentă. Şi nu e vorba neapărat conectare fízică. “Foloseşte-ţi telefonul, dar ai grijă să nu te folosească el pe tine!” e uşor de zis, dar greu de făcut atunci când suntem însinguraţi în mijlocul propriilor dificultăţi. M-am dus în vizită la copii care începeau prin a-mi arăta lucrurile importante pentru ei şi sfârşeau prin a se juca pe calculator. Mereu sunt pusă în situaţia de a-i confrunta cu prezenţa mea, spunând: “Sunt aici pentru că vreau să vorbesc cu tine sau să facem ceva creativ împreună. Vreau să ştiu dacă vrei şi tu sau nu. E important pentru tine să faci jocul acela acum? Am venit intr-un moment nepotrivit?”

Nu contează răspunsul, mă adaptez la oricare ar fi acesta. Însă contează mult întrebarea care înglobează în ea interesul şi seriozitatea acordată atât propriei mele preocupări cât şi preocupării lor. Ştiu foarte bine cum este să “mai am puţin” şi să vreau să închei ceva înainte de-a începe altceva. De aceea nu văd o soluţie ci o perpetuare a problemei în a spune copilului: “gata acum, se confiscă telefonul şi am încheiat.” Marele potenţial de învăţare experienţială se află între episoade, dependent fiind de calitatea contactului nostru personal.
Dacă nu mă pot opri din verificat email, sms şi facebook în aşteptarea convorbirilor virtuale cu ceilalţi, poate avea legătură cu faptul că aici în jurul meu nu am parte momentan de o comuniune cel puţin la fel de semnificativă cât cea virtuală. Dacă acest argument este exclus, mai e posibil să existe o problemă de dialog în relaţiile cu cei de la celălalt capăt al firului, cu care n-am “contractat” felul în care vom comunica în mediul virtual: dacă trebuie să ghicesc despre ce şi când îmi va scrie cineva, tentaţia poate fi să fiu mereu în alertă, să nu pierd ceva important. Dacă nu m-am hotărât pentru mine când, pentru ce şi cât vreau să folosesc reţelele sociale virtuale, mi-e greu să îmi dau seama, când o fac, pentru ce sau pentru cine o fac – sunt luată de un val. Am observat însă că îndată ce am dialogat despre lucrurile astea, despre ce e important pentru noi, pt fiecare, nevoia de-a verifica în continuu căsuţa poştală s-a redus – în schimb ne întâlnim la ore stabilite, pe net sau înafară şi ştim exact ce vrem de la mediul virtual şi pentru ce investim fiecare acel timp. E destul de neplăcută senzaţia de-a fi pierdut timpul sau de-a nu te putea abţine de la ceva ce nu mai vrei să faci. O simt şi copiii. Şi morala pe tema asta nu îi ajută să înveţe despre cum să îşi investească timpul responsabil. 

Unii dintre elevii cu care lucrez întâmpină problema cunoaşterii propriilor limite. Nu  îşi dau seama dacă “acum sunt distras sau acum e chiar important să fiu pe Internet?” De multe ori responsabilitatea aceasta este preluată de adulţi, pe nevăzute, aceştia spunând: acum ai voie, acum n-ai voie. Copilul un mai are atunci nevoie să se autoconştientizeze. Un tătic mi-a spus: “băiatul meu a venit la mine cu o problemă uşoară de matematică. Ne-am uitat împreună peste ea şi am zis “hei, dar ai citit cerinţele cu atenţie?” şi le-am mai parcurs o dată împreună. Brusc i s-a părut uşor şi lui. Şi cred că nu s-a concentrat când a citit.”  Aceasta este pentru mine şi o faptă care susţine ipoteza mea conform căreia contactul uman autentic îndeplineşte o nevoie care ne face mai puţin dependenţi de reţelele sociale virtuale şi mai puţin distraşi. Ieri seară partenerul meu pregătea cina în timp ce eu lucram la un proiect pe net. Dialogul nostru de conectare a fost scurt şi eficient. El a spus: “Cu cina sunt aproape gata, tu termini in 5-10 minute?” Eu m-am gândit o clipă, estimându-mi timpul de care aş avea nevoie să “inchei” şi cum mi-am dat seama că o să mai dureze cel puţin încă o oră, am deliberat între a sări peste cină şi a termina ce am de făcut, sau a împărţi sarcina în două episoade, plasând cina între, şi-am răspuns: “Voi fi gata în cinci minute şi eu”. Cele cinci minute au fost pentru amândoi un moment în care indiferent ce mai aveam de făcut, eram într-un proces de reconectare cu sine şi unul cu celălalt, un proces prilejuit de întrebarea lui, care mi-a facilitat estimarea şi deliberarea. Pentru copii e cu atât mai important să aibă loc dialogul, pentru conturarea unui bun şi util dialog interior, introspectiv. Însă nu merge dacă-i o simplă tehnică. Ci şansele să obţinem contact depind de cum ne declarăm şi protejăm limitele personale, cu autenticitate, auto-responsabil şi echidemn.

Inamicul nu este conectarea cu computerul, telefonul mobil sau reţelele sociale virtuale. Inamicul este mult mai aproape, undeva unde un l-am căuta spontan: şi anume în lipsa de conectare cu oamenii reali şi importanţi din viaţa noastră şi în lipsa de conectare cu sine. E greu să fii conectat cu sine când zilnic eşti angrenat în a fi cu grijă la altul, care nu e interesat de experienţa pe care o trăieşti decât în măsura în care-l afectează cumva pe el. Important pentru mine este să ştim ce vrem, ce e important pentru fiecare dintre noi şi să exersăm fiecare procesul de decizie, de responsabilitate pentru sine. E imposibil de exersat aşa ceva într-un mediu care solicită obedienţă, unde regulile sunt afişate şi supervizorii sunt cu ochii în patru. Este o oportunitate de exerciţiu al autoresponsabilităţii de fiecare dată când are loc dialogul acela în esenţă sunând aşa ca titlul cărţii lui Jesper Juul: “Acesta sunt eu – tu cine eşti?” Vreau să te cunosc, vreau să mă cunoşti, vreau să fim conectaţi acum în felul următor – tu vrei? Copiii au ca si adultii nevoia sa se simta valorosi in viata altor oameni. Sunt si mai sigura de asta cand vad cum radiaza la un "like" sau un comment primit pe facebook de la colegi, la un raspuns prin sms sau la cucerirea unui nivel greu pe ceva joc. Constat totodata cum se instaleaza in unele familii treptat un anumit gen de distantare interpersonala si intrapersonala: cand adultii au o mie de chestii pe cap de care se ocupa simultan se considera "multitasking", iar copiii in aceeasi situatie sunt denumiti "hiperactivi"; cand adultii nu se pot concentra pe ce-l preocupa pe copil, fiind preocupati de o mie alte probleme asa zis "mai importante", se considera "foarte foarte ocupati", dar copiii cand ajung in situatie similara, sunt etichetati ca avand deficit de atentie. Ce fain ar fi sa ne putem relaxa cu totii si sa ne bucuram unii de altii. Ce pierdere de timp cand fiecare asteapta zadarnic sa primeasca asta de undeva din exterior.

Anca Tiurean

26.11.13

Coaching pentur parinti: Am pierdut dragostea copilului meu daca fac greseli?

Draga Raluca, 

Astazi e o zi frumoasa...ma simt foarte trista totusi. 
Marti si miercuri fiul meu Andrei* a ramas acasa cu mine si cu Elisa*, pentru ca avea o viroza usoara. Nu m-am descurcat bine deloc. Oricat am incercat, eram tensionata si dupa-masa izbucneam. Si tinta cea mai la indemana era Andrei. Andrei a iesit cam sifonat dupa cele 2 zile cu mine acasa. Nu dau detalii, ca sunt dureroase (sa nu iti imaginezi totusi violenta fizica, nu e cazul, doar cuvinte grele, prea grele pentru el....). La capatul celor 2 zile i-am spus ca sunt foarte dezamagita de mine, ca nu m-am descurcat cum ar fi trebuit, ca m-am comportat urat si nedrept cu el si ca imi pare foarte, foarte rau. Ca el nu merita sa se comporte nimeni cu el in felul acesta. 
Azi dimineata cand s-a trezit a spus ca nu vrea sa mearga la gradinita si ca nu vrea ca tata sa plece la serviciu. L-am intrebat cum de, si a spus ca nu vrea sa mai ramana cu mine acasa, pentru ca nu-i place. A spus ca nu vrea la gradinita, vrea sa ramana cu tata. Cu mine nu vrei sa ramai: "nu, cu tine nu raman acasa!". 
E inimaginabil de dureros...pe de alta parte insa, reusesc sa vad dincolo de durerea mea ca e bine ca se alege pe el in detrimentul meu. Asta imi doream pana la urma, nu? 
Insa am primit o lectie dureroasa. Trebuie sa muncesc sa-mi recastig iubirea copilului meu, nu mai pot sa ma bazez pe acea "dragoste neconditionata" a copilului fata de parintele lui. Il iubesc si mai mult acum si sunt mult mai motivata sa il tratez cu respect de acum inainte. 

Dar deocamdata doare si sunt tare tare trista...Ce pot face?




_______________________________




Draga Andreea,

Voi incepe prin a clarifica ce se ascunde in spatele feedback-ului lui Andrei. 
 "Nu raman cu tine acasa"  este cooperare cu familia lui in cel mai pur mod: acesta vine -  mai degraba decat din a-ti da tie o lectie (copiii pur si simplu nu gandesc astfel) -  din dorinta de a te proteja pe tine si resursele tale actuale - nu cred ca exista o dovada mai mare de dragoste decat stradania lui Andrei de a gestiona familia si resursele ei si de a incerca sa fie de folos comunitatii (desigur ii lipseste experienta de viata sa o faca in mod constructiv!) asa incat toata lumea sa fie multumita. Pentru un copil de gradinita, aceasta responsabilitate - fie ea si temporara - este o povara prea grea de dus! Departe insa de a fi sentimentala, sunt constienta de faptul ca multi copii preiau aceasta resposnabilitate asupra starii de bine a familiei lor (responsabilitate care trebuie sa revina exclusiv adultilor) si ca, aceasta duce mereu la un comportament pe care parintii il considera distructiv si, uneori, il chiar amendeaza. Ceea ce este o povara dubla pe umerii copilului a carui parinti nu sunt atat de atenti si de dornici sa invete ceva din comportamentul distructiv al copiilor lor.

Copiii nu isi iubesc parintii mai putin atunci cand se simt lezati sau raniti - ci se iubesc pe SINE mai putin. Andreea, parerea ta de rau e indreptatita si un "iarta-ma, am gresit si te-am ranit" necesar - asta inseamna a prelua responsabilitatea ta adulta asupra a ceea ce s-a intamplat. 
Pasii care au continuat: constiinta incarcata si autodemontarea ta ca mama si lider parental, il face pe Andrei sa sa se simta nevoit preia el responsabilitatea aspra gestionarii familiei - simtind ca TU esti cea care are nevoie de protectie. Exprimarea dubiilor asupra calitatii tale de parinte isi au locul intr-un spatiu adult care te poate sustine in dezvoltarea ta persoanala. Atunci cand sunt exprimate fata de Andrei, acesta se va simti responsabil pentru tine in felul in care a facut-o deja.

Andrei face, prin natura lui, ceea ce fac toti copiii atunci cand pe termen scurt sau lung parintii / sau un parinte pierde lidershipul parental - si anume, incearca sa umple acest vacuum. Dar, pentru ca ii lipseste total experienta de viata, o face in felul lui stangaci. De aceea, pentru adultii implicati, solutionarea acestei constelatii consta in a fi capabili sa isi asume din nou lidershipul parental FARA sa lezeze copiii (asta e arta de a fi parinte!). 
Aceasta implica a valida actiunile lui Andrei si a prelua responsabilitatea asupra a ceea ce s-a intamplat si se intampla in familie. 
Aceasta poate arata in felul urmator: "Andrei, te cred ca nu vrei sa ramai cu mine ca sa nu ma încarci. Eu fac greseli atunci cand suntem impreuna si asta e ok, chiar daca ne doare pe amandoi. Sunt greselile mele si trebuie sa ma descurc eu cu ele, nu esti tu responsabil sa ma ajuti!" Da-i un sarut pe frunte si trimite-l la gradinita sau ramamenti acasa etc. 

Ceea ce se intampla cu tine Andreea este un cerc vicios - din a nu-ti permite tie sa gresesti in niciun fel si apoi de a te pierde in constiinta incarcata, imaginea de sine ca mama, angoasa de a-l pierde pe celalalt si de a nu mai fi indragita - ceea ce sunt proiectiile tale care, in mod indreptatit, vin dintr-o anume experienta de viata a ta timpurie. 
Nu e vorba de a castiga sau recastiga dragostea lui Andrei, de ea poti fi sigura pana tarziu, dupa pubertate! E vorba de a castiga si recastiga dragostea ta de SINE, asa incat sa o iubesti si pe Andreea care face greseli, care e capabila sa invete din ele si e capabila sa se ierte pe sine! Orice altceva e povara pe umerii celor dragi. 



Cu drag, 
Raluca Jacono
____________________________________


Draga Raluca, 

a iti impartasesc ce s-a mai intamplat: in weekend ne-am linistit cu totii. Andrei a fost ceva mai sensibil, dar si-a revenit in cele din urma. Azi dimineata a spus ca nu vrea la gradi, ca vrea sa ramana cu tata acasa. L-am intrebat daca tot nu vrea sa ramana cu mine si a spus nu. A mers la gradi si am mers eu cu Elisa dupa el, urmand sa ramanem din nou doar noi 3 vreo 2-2.30 ore pana sosea si Radu de la lucru. Am fost foarte stapana pe situatie, mi-am recapatat increderea in mine ca mama zilele astea. Cand a trebuit sa o culc pe Elisa (aici a fost "problema" data trecuta), el a inceput sa planga sa nu-l las singur. Am stat putin langa el, i-am spus ca din pacate alta solutie nu am momentan si ca e in siguranta sa ramana singur in living pana vin eu inapoi. A spus plangand ca sta, si sa ma intorc la el. I-am promis ca ma intorc si a fost ok. A trebuit sa merg inca o data la ea dupa alte 20 de minute si din nou, aceeasi scena. A fost ok. Apoi a venit Radu de la servici, ne-am pus toti la cina si l-am intrebat cum s-a simtit doar cu mine si cu Elisa. A spus ca bine. Mai stai cu noi? DA! :-))))

Multumesc!!!!!
Andreea


(* Numele persoanelor implicate au fost schimbate, publicarea cazului are loc cu acordul clientei)

9.10.13

Din ianuarie 2014 - un nou curs intensiv de parenting de la Familylab

DE LA OBEDIENTA LA RESPONSABILITATE:



DESCRIEREA CURSULUI:

Atata timp cat pendulam intre a fi autoritari si lassez-faire nu exista nimic care sa functioneze pe termen lung. Alternativa este echidemnitatea si autoresponsabilitatea. La fel ca si intrebarea: „vreau un copil vital si responsabil sau un copil obedient?“

Cursul intensiv de parenting este o oferta pentru toti parintii interesati de a-si insusi in viata de zi cu zi valorile de baza de la Familylab si ale lui Jesper Juul. Pentru ca parentingul inseamna dezvoltare personala in relatia cu partenerul si copiii nostri, urmatoarele teme vor avea un rol de baza in acest curs:

Modulul I: 

Echidemnitate, Autoresponsabilitate, Integritate si Autenticitate*

Modulul II: 

Conducerea parentala echidemna*

Modulul III: 

Integritate si cooperare Responsabilitatea personala (autoresponsabilitatea) –  Responsabilitatea sociala, Sentimentul de sine – Increderea in sine

Modulul IV: 

Conflictele si dialogul

* exista posibilitatea de a participa numai la Modulul I sau numai la Modulul II – participarea la Modulul III-IV este conditionata in schimb de participarea la primele doua.

Fiecare din cele patru module vor fi structurate dintr-un impuls teoretic despre tema data a modulului. Apoi urmeaza partea practica in care sunteti invitati sa aduceti teme concrete, conflicte si dileme din viata dumneavoastra de familie pe care sa le imbinam cu partea teoretica.
Eu insumi va stau la dispozitie atat prin cunostintele mele de specialitate cat si cu experienta mea de mama si partenera.

Acest grup se vrea a fi o inspiratie pentru parintii care isi doresc sa se dezvolte personal alaturi de copiii lor. Nu e relevant sa cautam greselile din trecut ci mai mult de atat sa gasim impreuna noi perspective viabile pentru cazul in care ceva nu merge cum trebuie in relatia cu copilul nostru sau cu partenerul. Personal imi e important sa realizam un dialog echidem in acest curs, intru totul in sensul in care am invatat aceasta de la dascalul meu Jesper Juul.

Cursul se va desfasura online prin skype – e destul sa aveti un calculator conectat la internet si sa aveti activat programul Skype si veti fi invitat la teleconferinta video.

Nu sunt necesare cunostinte anterioare – deschiderea catre un schimb fructuos si dorinta de a invata ceva nou sunt cele mai bune premize pe care le puteti aduce in acest curs.

Raluca Jacono – consilier parental Familylab de origine romana, s-a format si lucreaza din 2008 in Austria si Croatia alaturi de Jesper Juul la imbunatatirea relatiilor din cadrul familiei. Este activa in reteaua Familylab International, Familylab Austria si conduce reteaua Familylab Romania.

MODUL I
17.01.2014 orele 20°°-23°° (ora locala a Romaniei)

MODUL II
21.02.2014 orele 20°°-23°° (ora locala a Romaniei)

MODUL III
14.03.2014 orele 20°°-23°° (ora locala a Romaniei)

MODUL IV
04.04.2014 orele 20°°-23°° (ora locala a Romaniei)


PACHETUL DE CURS INCLUDE :
° 12 ore de training pe parcursul unui semestru grupate in 4 module de cate 3 ore fiecare, vinerea de la orele 20.00 la 23.00
° manualul cursului in format pdf
° 1 ora de consiliere parentala unu-la-unu (prin Skype) in 3 luni de la terminarea cursului
° cartea „Your competent Child“ de Jesper Juul (in limba engleza)
° includerea in grupul facebook de suport parental "Parinti clari - Copii puternici"

COSTURILE CURSULUI SI MODUL DE PLATA:

Numarul maxim de locuri disponibile este de 8 persoane

Taxa integrala de participare este de 90 € / persoana

(este posibila achitarea in rate, contactati-ne pentru a conveni in detaliu asupra acestui aspect)

Al doilea parinte / bunica / bona beneficiaza de 50 % reducere din costul total

Pentru cei care opteaza sa participe individual doar la Modulul I sau Modulul II, taxa de participare este de 25 € / Modul / persoana.

Modalitati de plata: paypal (in cazul in care doriti o alta modalitate de plata, contactati-ne)

Inscrierile se efectueaza pana la data de 17.11.2013
Confirmarea locului se face o data cu achitarea taxei de participare - in ordinea intrarii acesteia.

DATELE DE CONTACT PENTRU INSCRIERE:

raluca.jacono@familylab.at
Tel: 0043 6991 974 14 60

Skype: raluca_jacono_familylab

contactati-ne si veti primi un formular de inscriere si detaliile privind participarea